Ion Agarbiceanu
Culesul porumbului
Incercasera o vreme cu grapile de fier sa sparga brusii, dar coltii sareau de pe un brus pe altul si nu-i puteau zdrobi.
Plugarii erau tacuti, incruntati: isi schilavisera vitele cu aratul in cremene si cu zadarnice incercari de grapat. Priveau zadarnic cerul senin si se scarbira de vanturile mari si reci care bateau necurmat de la miazanoapte de vreo trei saptamani. Multe locuri ramasesera nearate.
— Anul asta am pus-o de mamaliga! ofta cate unul.
— De! Au mai fost primaveri secetoase.
— Ca asta n-am mai apucat, si-s om batran.
De-acum pentru porumb e tarziu. La Sangeorgiu trebiue sa se afle samanta in pamant, si nu intr-unul uscat cum sunt araturile noastre de azi. Eu ma gandesc ce sa seaman in locul porumbului.
— Ce sa semeni? Eu tot porumb voi semana, altfel ce mancam la iarna?
— Tot nu vei manca la iarna mamaliga, chiar daca ar ploua maine!
— Sa fie numai ploaie destula, sa-i umble vreme potrivita si sa fie o toamna lunga! Sa vezi ce cucuruze se vor face. Cand se vor muia de ploaie araturile din iest an si se vor faramita brusii de atatea vanturi, sa vezi ce tarana se va face! De-a dragul sa sameni!
Asa si intr-alte chipuri vorbeau plugarii din sat si chiar cei carora le pierise nadejdea sa mai samene porumb asteptau ca pe ace sa ploua. Ce ar putea face un an fara mamaliga?
La Sangeorgiu se implinisera cu strasnicie toate riturile stravechi pentru ploaie: nu ramasese fata mare, dar nici fetiscana, pe care feciorii sa nu toarne galeti de apa din fantanile satului si nu ramasera copile si baieti neurzicati, ei intre ei.Toti aveau mainile pline de basici.
Totusi nu ploua pana la trei saptamani dupa Sangeorgiu.Atunci, intr-o noapte, se descuie cerul. O saptamana a plouat mereu: cand a mazguit, cand a ciuruit, cand s-a descarcat in picuri mari si tari ca grindina.
Oamenii umblau cu capul gol: las’ sa-i ploua, sa le fie si lor si araturilor si pasunilor! Caci si pasunile abia de-acum se vor infiripa, sa pasca vitele mari. Se muiara si se risipira brusii de coltii greblelor de fier peste grauntele semanate acum. Dupa ploaie urmara calduri de mai, si iarasi ploi, a umblat tot vreme potrivita, asa ca in secere oamenii se trezira ca ispravisera cu prasitul de-al doilea ca si intr-alti ani. Porumbul era inalt pana la piept, cu fire puternice, cu frunze negre si grase.
— Iata, ne arata sa nu mai cartim, ziceau cei care deznadajduisera in primavara.
— V-ati facut pacate degeaba, raspundeau cei care ramasesera tari in credinta. Niciodata omul nu stie ce-l asteapta.
— De-acum numai de-ar fi o toamna lunga! Oricat de frumos, porumbul e in intarziere cu patru-cinci saptamani. Sa aiba vreme sa se coaca!
La mijlocul lui septembrie a brumat usor, iar pe munti s-a pus un strat subtire de zapada. Dar atata a fost toata primejdia. Dupa o saptamana, vremea s-a incalzit si s-a pus o toamna cu seninatati statornice, care a tinut pana la sfarsitul lui octombrie, ba a mai trecut cu un picior si in noiembrie, pana pe la jumatatea lunii.
Ce porumb s-a facut? Padure! Cate doi si trei tulei pe-un fir,cat le radea oamenilor inima.
In aceeasi zi a intrat satul intreg la cules, la inceputul lui noiembrie. Diminetile erau racoroase, dar indata ce se ridicasoarele, o caldura buna incepea sa joace in valuri fine deasupra lanurilor de porumb. Frunzele uscate fosneau incet la adierea boarei si o mireasma imbatatoare se risipea in aer. Era coapta si canepa de samanta, semanata printre porumb, iar pe miezuine crescuse deasa si inalta, cat nu-i ajungeai cu mana la maciuliile grele, pline de samanta. Mireasma ei taia pe a porumbului, o aroma tare si ametitoare.
Plugarii isi lungeau carele cu inima cea lunga si le inaltau laturile cu scanduri, sa incapa cat mai mult porumb.Se culegea cu foi cu tot si il dezghiocau numai acasa, insuri, sa nu piarda bunatatea de nutret.
In toate lanurile se auzea cum rup tuleii si-i arunca in gramezi. Se ridica in vazduh larma vorbelor, a glasurilor parand o neintrerupta fierbere. Din cand in cand se itea in larma asta cate-un chicotit de fata pe care cate-un fecior o atingea, ca din nebagare de seama, cu un stiulete.
Cantece nu se auzeau, ci numai fosnetul mereu al frunzelor uscate printre care treceau culegatorii.Carele cu vitele desjugate erau la marginea delnitelor si vitele mestecau, cu grumajii vinetii, intinsi, jipii de pe care se culesesera tuleii, tot miscandu-si coarnele albe.
Uneori aflau si cate-un stiulete, uitat ca din intamplare pe fire, si rumegatoarele il mancau cu placere, cazandu-le, din cand in cand, cate-un bob din marginea gurilor late.
* * *
Nu era car care sa nu fi adus copii si copilite din sat. Cei mai marisori ajutau o vreme la cules, dar tuleii se rupeau greu si curand ii dureau mainile. Cei mai mici isi incercau in zadar puterile. Asa ca cei mai multi se pierdeau prin delnitele lor, tot scobind frunzele de matase ale stiuletilor, sa afle vreunul rosu sau pestrit. Si cand aflau, chiuiau de bucurie si se adunau doi-trei sa-l rupa cu puteri unite si-apoi il dezghiocau cu infrigurare,mirandu-se mereu de frumusetea lui.
Altii cautau bete uscate de canepa de samanta si le rupeau,adunandu-le in manunchi, apoi alergau cu ele la un luminis sa desfaca canepa, sa-si impleteasca biciul. Dupa culesul canepii de vara, acum era cel din urma prilej din an sa-si faca biciul, caci pe cele facute atunci le prapadise de mult. Bete de codarste isi luasera de acasa, incrustate gata la capatul unde sa prinda biciul.
Cei cuprinsi cu munca asta isi uitau in graba de culesul porumbului. Impleteau cu harnicie; mergeau unul de la altul sa vada cum impleteste, cum isi face biciul, sa nu ramana unul in urma celuilalt, cu biciul mai scurt, mai subtire, sau cu mai putine sfori.
Si nu peste mult incepeau sa pocneasca rasunator, si de ici si de colo, mandri de ceea ce au facut.
Unii mai marisori trebuiau sa faca bice si pentru fratii mai mici. Copilele erau multumite daca puteau strange in brate un stiulete ros sau pestrit.
Uneori copiii mai mari se faceau nevazuti prin porumbisti si se intorceau tarziu de tot cu cativa stiuleti cu frunze verzi in brate. Ei se jurau ca-s inca in lapte, dar unghia abia le intra in boabe.
Puteau cauta porumb de fiert nu numai in delnitele lor, ci si la straini, nu se supara nimeni. Intr-alti ani aflau inca multi stiuleti, in lapte, dar anul asta erau tare greu de aflat, asa ca era mare biruinta pentru cei ce gaseau.
Friptul, acum indata, era tot asa de greu, caci nu era urma de lemn sau de gateje, si focul il faceau numai cu jipi care nu tin jarul, iar porumbul mai mult se afuma decat se frigea.
Dar ce bun si aromat era, Doamne! Trebuiau sa le dea numaidecat si celor mici, care izvorau din toate partile de prin delnite, chemati de aroma, si faceau roata in jurul tuturor focurilor unde se frigea porumb. Putin era, dar cum sa nu le dea, cand cei mici nu-si mai luau ochii de la stiuletii din foc,tot mutandu-se de pe un picior pe altul?
* * *
Carele se incarcau mereu dupa cat de multi si harnici erau culegatorii. Unele porneau spre sat, scartaind de povara, altele veneau goale din sat. Nu lasau porumb cules in delnita peste noapte. Jitarii mai pazeau inca, dar oamenii stiau ca acum paza cea mai buna era la ei in sura.
In toate carele se incarcau deasupra panusi de canepa de samanta, si cuibarit intre ele era cate un copil caruia i se vede anumai fruntea si palarioara. Pana acasa, mireasma tare a canepii il ametea, dar copiilor le placea mirosul asta salbatic, care aducea cu cel al urzicilor. Samanta maciuliilor nu o foloseau numai la semanatul de primavara a canepii de lucru, ci si pentru ulei, iar cu cotoarele inalte si groase ardeau cuptoarele de paine.
* * *
E bine cand se fac bucate din belsug si cand este sanatate.Dar daca nu-i sanatate, toata lumea asta nu mai plateste oceapa degerata.
Asa se gandea Dumitru Marcului care culegea in delnitalui alaturea de nevasta si de doi copilandri. Culegea tacut si cu un fel de scarba. Il taia mereu prin maruntaie si uneori se oprea din lucru, se facea carlig si abia mai rasufla. Cand se apuca iar de cules, fruntea-i era imbrobonata de sudoare.
De cate ori se-ncarliga, si nevasta si baietii se opreau pe-o clipa din lucru, cu rasuflarea oprita. Cunosteau dupa semen cand ii venea rau de tot si cand scapa mai usor. Acum, la cules, nu statea mult ghemuit la pamant, dar ii venea prea des.
— Te-am rugat sa ramai acasa, Dumitre, si eu si copiii. Rau ai facut ca nu ne-ai ascultat, ii zise intr-un rand nevasta.
— Singuri nu ati fi ispravit delnita asta, raspunse el in sila,simtindu-si gura amara ca fierea.
— Daca nu ispraveam azi, am fi ispravit maine. Ce-i intr-asta? Nu-i nici o graba asa de mare. Vremea e buna.
— Dar poate sa se strice, si mai avem de cules in doua delnite. Ar fi pacat sa ducem acasa, udat de ploi, un porumb frumos cum e in iest an.
— Nu se mai strica ea vremea in saptamana asta. Sa stii ca maine nu te mai lasam cu nici un pret sa vii. Vei ramane in pat sa ti se aseze durerea.
Dumitru facu o miscare cu mana, ca si cand ar fi zis: „Cat despre asta, pace buna!”
Lucrau tuspatru in tacere grea. Crasnea fiecare stiulete rupt de pe fir, si larma asta lui Dumitru ii facea rau.
Era bolnav de multi ani, din an in an tot mai greu. Azi ii venea neputinta neobisnuit de des.
— Nu mai culege, Dumitre. Uite, ti-am adus tundra. Intinde-te pe ea si las’ ca ispravim noi.
— De intins ma voi intinde eu pentru totdeauna, nu peste mult, n-avea frica.
— Nu mai culege, tata, zisera baietii cu inima rece.Ispravim noi si fara dumneata.
— Mai copii, vedeti-va de lucru si dati-mi mie pace. Las’sa mai culeg si eu inca o data, pe urma tot voi veti culege.
Dup-o vreme se incarliga iar si se lasa la pamant. Nu-l tinu mult nici acum, dar pana pe la ojina ii veni raul inca de vreo cinci ori. Si iar se apuca de cules, transpirat acum nu numai pe frunte, ci pe intreg trupul.
Cand se zgarci si se lasa a sasea oara la pamant, nu mai statu ghem, ci se intinse cazand pe spate, izbi de cateva ori din picioare, din brate, apoi se cutremura scurt si se linisti,pana nu apuca nevasta si copiii sa ajunga langa el.
Safta, nevasta, se lasa in genunchi, ii asculta rasuflarea,cum facuse adeseori in anii din urma, dar acum nu mai simti nimic.
— Doamne sfinte, si n-avem o lumanare! Petre, Ioane, dati fuga in vecini, poate are cineva o lumanare!
Baietii, buimaci de spaima, incepura sa alerge prinporumbisti, unul la dreapta, altul la stanga.
Dar cine sa vina cu lumanarea la culesul porumbului? Nu avea nici un culegator de gand sa innopteze aici.
Ci nici nu mai era nevoie de lumanare! trupul lui Dumitru incepuse sa se raceasca si sa se intepeneasca. Safta-si aduse aminte ca daca nu-i inchizi din vreme pleoapele mortului,ramane cu ochii deschisi.
I le inchise, apoi isi puse frante mainile in poala si ramase muta. Se astepta ea de mult la moartea barbatului, dar nu asa,nu intr-un lan de porumb si fara lumanare.
Durerea si nenorocirea ei ca nu-l aflase moartea in pat, era mai mare ca pierderea lui. Daca n-a vrut s-o asculte, sa fi ramas acasa! Ea ce sa faca? Ce-ar mai putea face?
Si deodata izbucni intr-un plans cu hohote, care se topi intr-un bocet amar, ce se inalta in vazduh ca o alarma a nenorocirii.
Cei doi baieti nu aflara lumanare in vecini si alergara si mai departe, dar cand se intoarsera cu mana goala, erau insotiti de vreo zece barbati si femei.
Barbatii cu capul gol isi dadura iertaciunile, privind tinta la mort, femeile se alaturara la bocetul Saftei, iar cei doi baieti erau inca tot buimaci de spaima.
Dup-o vreme un om zise:
— Mai aveti de cules?
— Putin de tot, poate o jumatat’ de ceas, raspunse un baiat.
— Pentru mort e mult si atat. Veniti cu totii sa ispravim repede culesul si sa incarcam carul. Unde vi-s vacile?
— Acol’ langa car.
— Prinde-le la jug si adu carul aici.
Si barbatii si femeile care au venit s-au apucat de cules, in vreme ce Safta se bocea nemaiauzind nimic, iar unul din baieti statea langa mort cu capul gol, cu mainile fara putere de-a lungul trupului.
Pana ispravira de cules si incarcara carul, intepeni bine si trupul lui Dumitru si-l urcara deasupra porumbului, intre panusile de canepa mirositoare.
Se urca langa mort si unul din baieti, iar celalalt cu mama-sa mergea alaturea de vaci cu capul in piept.
Safta se mai boci pana iesira din delnita in drum, apoi amuti de tot.
Intre culegatori vestea se lati repede, de la vecin la vecin,asa ca pana seara toti stiau ca a murit, in malaistea lui, Dumitru Marcului, culegand la porumb.
Oamenii nu se prea mirara, il stiau bolnav greu de tot, dar peste bucuria si lumina culesului li se asternu tuturor un nor pe suflet.
Si larma omeneasca inceta sa se mai ridice deasupra lanurilor, numai fasaitul frunzelor uscate crestea mereu, cu cat se apropia inserarea.
Si din cand in cand se mai auzeau pocnete din bici. Copiii le incercau sa nu-i dea de rusine deseara, din carele incarcate cu porumb, in drum spre casa.
Si numai semnalele acestea scurte si seci pareau ca mai raspandesc viata si veselie deasupra lanurilor de porumb, prin care fasaia vantul in frunzele uscate.
Bunica Safta
Ion Agarbiceanu
Se împrăştiase de mult, topindu-se în văzduhul limpede, fără nici o urmă, fumul ce se înălţase dis-de-dimineaţă peste sat, când femeile pregătiseră mâncarea pentru prânz, înainte de a pleca la lucru pe câmp. Se mistui şi mirosul fierturilor înăcrite cu oţet, ce pătrunsese din tinzi, din întruchipările de scânduri înnegrite, unde erau improvizate bucătăriile de vară prin curţi şi pe uliţe.Aerul era iarăşi pur, răcoros şi subţire, aşa cum rămăsese peste noapte. Soarele încă nu răsărise.
Oamenii îşi isprăviră treburile de dimineaţă din gospodării: îşi dădură în stavă caii, scoaseră sub biciul lung al ciurdarilor vitele, fugăriră porcii flămânzi în uliţă când răsună cornul porcarului. Dar caprele? Cine avea, şi nu prea mulţi aveau, trebuiau să se scoale cu noaptea în cap: căprarul tutuia mai întâi din corn, scurt şi subţire, numai în falseturi, cât se trezeau câinii din somn şi lătrau ca la alte alea.Femeile se grăbiră să pună masa pentru prânz, să prindă oamenii o mâncare caldă, căci, la hotar, la lucru, nu putea fiecare gospodină să se îngrijească de fierturi. Şi care putea nu lăsa dimineaţa să plece oamenii nemâncaţi. Era lege: dimineaţa, la prânz, mămăligă caldă cu ociorbă, cu o zeamă.
Acum începură să iasă pe portiţe, în uliţă, bărbaţi, femei, fete, copilandri, veseli toţi şi lărmuitori, cu uneltele în spate, unii purtând şi traiste pline sau desagi. Se grămădiseră multe munci, care ţinură până în a doua jumătate a lunii iunie: sapa a doua la porumb, la vii; cositul fâneţelor, seceratul orzului şi al alacului. Uliţa principală din partea asta a satului, care ducea şi la porumbişti, şi la fânaţe, şi la holde, vărsa mereu lume peste lume, grăbită nevoie mare.Cu toată graba însă, vorbele zburau de la om la om, de la un grup la altul; răsunau râsete limpezi de femei şi fete, şi uneori luau cuvântul şi sugacii aduşi în braţe, orăcăind repede cabroaştele.
A patra casă din capul uliţei era clădită în fundul unei ogrăzi largi. Era o clădire mare şi grea din piatră şi cărămidă, care părea intrată puţin în pământ, cu acoperişul din ţiglă, înnegrit de vreme şi bătucit cu negi mari de muşchi suri. Către uliţă avea trei ferestre,către curte două, cu ramele nevopsite de brad, bătute de ploi şi căldură, cu geamuri mici şi somnoroase, ca şi când s-ar fi ostenit să privească de atât amar de ani aceeaşi uliţă şi aceeaşi ogradă. Uşa de lemn vechi, cu zăvor lustruit şi mâncat de atâta slujbă, se deschidea în tindă, unde coborai un pas. In tindă era cuptorul de pâine, cu o vatră mare, unde se făcea mâncarea iarna-vara, de unde fumul era sorbit de un horn larg la poale şi subţiat mai sus,luminat tot de un lustru negru.Departe, la spatele casei, era grajdul şi şura, sub acelaşi acoperiş vechi de paie, cârpit pe alocuri. Era o clădire largă, cu streaşina până jos, cât se putea ajunge cu mâna.
Intre casă şi grajd mai era un şopron pentru car şi plug şi alte unelte de-ale gospodăriei şi o grămadă de lemne, vârfuri rămase din iarnă. La spatele şurii era grădina, cu mulţi pomi bătrâni şi tineri, cu delniţe întregi de legume, de porumb, de cartofi, de sfeclă pentru vite, de lucerna şi trifoi. Se părea că strămoşul care a împlântat mai întâi aici parul, a putut să îngrădească pământ după plac. Din gospodăria asta mare plecaseră de mult bărbatul şi nevasta, cu un cumnat şi o cumnată, cu sapele în spate; mai aveau mult porumb nesăpat a doua oară şi trebuiau să înceapă peste câteva zile şi la secerişul orzului.Trei copii — doi băieţi de şapte şi de cinci ani şi o fetiţă de trei — rămăseseră încă dormind, în grija bunicii Safta, mama bărbatului.
Bunica Safta era văduvă de zece ani şi împlinea în vara asta, la Sfântă-Maria-mare, şaptezeci şi cinci. Toată viaţa ei a fost o femeie înaltă, uscăţivă, iute în mişcări, neodihnită la lucru, pornită spre mânie repede, învolburată, dar îi trecea degrabă, se liniştea şi izbucnea în râs. Se mira toată lumea cum a putut rămâne aşa de subţire şi frumoasă, şi acum, la bătrâneţe, aducând în lume cinci copii: patru băieţi şi o fată. Altele, cu atâta prăsilă, se îngraşe, se lăbărţează, se urâţesc, se încreţesc la obraji, de nu le mai cunoşti, când le-ai ştiut de fete. Ei, iată, Safta a rămas tot mlădioasă şi subţire, atâta doar că nu mai este aşa de înaltă ca odinioară .Dar dacă la arătare era tot Safta de mai demult, scobâlţise totuşi şi ea în puteri, în cele care nu se văd pe din afară. Incepea să fie mai uitucă, greşea adeseori la numărat când trecea de zece, amesteca numele nepoţilor, îi lua pe unul drept altul, uita căruia i-a dat de mâncare şi căruia nu.Dar poate şi alta mai tânără în locul ei nu s-ar fi descurcat mai uşor între atâta puzderie de copii! Pentru că bunica Safta nu avea în grija ei în zilele de vară, când oamenilor le crăpa măseaua de graba muncilor de pe câmp, numai pe cei trei copii din casă, ai feciorului său cel mai tânăr, ci şi pe nepoţii după ceilalţi trei feciori şi după fată, când copiii nu erau nici sugaci, nici destul de mari să fese şi ei la câmp, dacă nu să sape, cel puţin să ajute la fân,ori să aducă apă.
Se nimerise ca ceilalţi feciori şi fete să nu aibă nici un bătrân la casă în grija căruia să lase copiii. Şi cum bunica Safta rămăsese la casa ei, cu feciorul cel mic, cu Ion, şi cum gospodăria lor era aici aproape de capul uliţei, le venea la îndemână celorlalţi să-i lase ei copiii când mergeau la lucru şi să-i ia când se întorceau seara. Aşa că vremea cât se scurgea lumea pe uliţă în sus, se deschidea mereu portiţa, şi când unul, când altul dintre copiii bătrânei îşi lăsau odraslele în curtea cea largă, strigând-o:
— L-am adus şi eu, mamă!
— Văd că i-ai adus! Dar le-ai pus în traistă?
— Pus, cum să nu!
— Să le fi pus destul, că pe ăştia cu greu îi saturi. O să-mi mănânce şi urechile.
Omul pleca grăbit, iar bunica Safta scotea traista de după grumazul copilului şi cerceta ce merinde i-au pus părinţii. Apoi lega iar trăistuţa, o ducea în casă, în camera largă, care dădea spre uliţă, şi o punea pe masă. In vreme de-o jumătate de ceas cinci trăistuţe se înşirau pe masă. Bătrâna le punea în rând, una după alta, cum veneau copiii, să ştie care a cui este, pentru că trăistuţele tare semănau una cu alta.In unele erau merinde mai multe, în altele mai puţine, după numărul nepoţilor.Dar câţi erau? Aici era greutatea cea mare a bătrânei, şi să-i cunoască al cui era fiecare şi cum îl cheamă. Cu cei din casă erau de toţi optsprezece copii şi copile, dar bunica Safta, de câte ori îi număra, afla tot alt număr, când zece, când treisprezece, când cincisprezece.Poate nu-i slăbise numai mintea, cinci nepoţi nu rămâneau într-un loc până-i număra, ci sea mestecau şi se învălmăşeau mereu. Din camera dinainte unde-i aduna, să le arate la fiecare unde le-a pus trăistuţele, până să apuce să-i numere, unii fugeau în tindă, alţii în curte. Cum să-i mai numeri? Iar dacă încerca să facă adunarea în cap, ştiind câţi nepoţi i-a lepădat în curte fiecare fecior şi fată, se încurca şi mai rău: socoteala în cap nu mai mergea deloc.Numărătoarea se mai îngreuia şi altfel.
De pe uliţa asta, din vecini, mai erau trei-patru femei necăjite care nu aveau cu cine-şi lăsa copiii acasă şi, la rugămintea lor, bunica Safta îi lua sub ocrotirea ei şi pe aceştia. După ce îi dădeau de câteva ori copiii în seamă, alte daţi,când erau grăbiţi, îşi băgau copiii în curte şi îşi vedeau de drum, aşa că bătrâna se mai trezea cu un rând de copii în ogradă. Nu mai ştia dacă sunt dintre nepoţii ei ori sunt copiii vecinilor, şi se dumerea numai când le vedea şi le lua trăistuţele cu merinde de după grumaz şi le punea într-alt rând pe masa cea mare din camera dinainte.De la vecine mai veneau cinci-şase copii, aşa că acum erau în ograda cea largă vreo douăzeci şi trei. Era o grădiniţă de copii cum ar fi în zilele de azi şi bunica Safta se învârtea între ei ca o cloşcă între pui. Striga la ei, îi certa, avea şi o nuieluşă în mână şi pe cei mai neastâmpăraţi, gata de ceartă şi de tăvăleală, îi plesnea din când în când.
Cel mai mare necaz al mătuşii era că le tot greşea numele.
— Mă lonuţ, ce tot sari într-un picior?
— Nu-i lonuţ, bunica!
— Ha?
— Nu-i lonuţ, e Vasilică.
Bătrâna nici nu mai auzea bine, mai ales când se schimba vremea.
— Măi Ilie, nu te mai scobi în nas că o să-l spargi.
— Nu-s Ilie, bunico!
— Dar cine-i?
— E Pătruţu lui Dumitru.
— Dacă-i el, să-şi scoată degetul din nas, că-l plesnesc.
Era şi Pătruţ al lui Năstase şi unul al Măriuţei, iar Ionei erau vreo şapte. Prin sat rămâneau însă mulţi copii de capul lor, în grija vreunui bătrân, care aţipea toată ziua. Işi înfulecau bucatele la o mâncare şi-apoi flămânzeau toată ziua.
Bunica cunoştea după obraz pe fiecare nepot al cărui fecior era, sau al fetei, ce folos însă că rar le nimerea numele. De la o vreme, fiindu-i lehamite să tot fie corectată, nu-i mai striga pe nume, ci zicea „Tu,ăla de colo!" şi întindea jordiţa către el.Copiii săreau cu gura:
— Mă Toma, nu auzi că te strigă bunica?
— Tu, aia de colo, nu mai sta cu gura căscată, că intră muştele.
— Auzi, Sâio, închide gura, strigau copiii veselindu-se.
— Să nu vă butruşiţi, să nu văd că vă daţi pumni, că mă pun pe voi cu nuiaua.
Bătrâna ieşea dintre ei, şi copiii, alegându-se în grupuleţe după mărime, începeau să se joace în ograda cea largă, care se umplea în grabă de gălăgie, cât gândeai că arde. Bunica mai intră în tindă, mai punea câte-un lucru la loc, dar nu avea multă vreme pace: în câtetrei-patru locuri deodată se aprindea ceartă şi bătăi şi izbucneau strigăte şi plânset.Bătrâna trecea sprintenă de la un foc la altul şi-l stingea îndată cu nuiaua, plesnind în dreapta şi în stânga, fără să mai cerceteze care-s vinovaţii.
— Ha! ofta mătuşa ostenită după ce-i potolea. Voi nu vă puteţi juca frumos şi în linişte, uite,ca Măriuţa şi Sora, cărora nici gura nu le-o auzi.
— Că nu-s Măriuţa şi Sora, bunico, se repezea vrun nepot.
— Cine-or fi, sunt copile bune. Din ele vor creşte fete frumoase şi cuminţi.Peste tot cu fetiţele nu avea atâta de lucru. Erau mai sfioase, mai fricoase — simţeau că tot nu erau acasă, oricât de bine era aici. Băieţii erau mai îndrăzneţi şi chiar obraznici cândvedeau că bunica Safta nu le ştie numele, sau că nu aude ce-i strigă ei.
— Ha? Ţi-e foame, măi ăla? Ceri mămăligă cu brânză?
— Nu mi-e foame încă!
— Ce strigi dar?
— Nu strig eu, bunico!
Copiii vecinilor se simţeau mai străini între atâţia nepoţi şi nepoate, dar numai până intrau în jocul celorlalţi. Unul dintre ei era mai mărişor şi mai tare ca toţi, şi adeseori mai culca la pământ în trântă repede, pe câte unul, fie şi dintre nepoţi.Cei biruiţi trâmbiţau cu gura strâmbă, şi bunica alerga din tindă.
— Ce-i aici? Ce blestemăţie?
— L-a trântit lonuţ a Anicăi.
— Cine?
Nepotul zbiera şi mai tare acelaşi nume.
— Iar el? Iar ticăia de lonuţ? Stai tu numai să pun mâna pe tine!Dar copilul era în fundul curţii, după grămada de lemne.
Bunica se lăuda în faţa copiilor că n-o să-l mai primească în gazdă pe bătăuş, îi spunea seara şi Anicăi, mama lui:
— Pe lonuţ să nu-l mai aduci, că-i rău şi arţăgos şi bate toţi copiii.Dar în dimineaţa următoare Anica îi dădea drumul în curte, cu trăistuţa după grumaz.Dacă se întâmpla să fie în curte, pe aproape, mătuşa Safta, femeia se tânguia, gata să miorlăie:
— Ce să-i fac, bunică, nu am cu cine şi unde-l lăsa! Dar dumneata bate-l, nu-l cruţa pe tâlhar.
Bătrâna se muia:
— Lasă-l acum odată, dacă l-ai adus.
Când nu vedea că i-l slobozea în curte, ci se trezea aşa cu el, se făcea că nu-l vede, până se aprindea cearta şi bătaia într-un punct.După ce-l flişcăia cu nuiaua, până nu vedea copilul, zicea:
— N-o să mai pui tu picior în curtea mea!
Nu-l mai punea până în ziua următoare.Ograda largă era plină de soare şi de căpşoare goale, cele mai multe cu păr auriu, puţine,câteva copiliţe, cu cosiţe negre. Una avea păr stufos, roşu, neîmpletit în cosiţe. Pe unde trecea printre copii îşi purta prin soare flacăra din cap cu primejdie să se aprindă.Curtea răsuna de nechezul cailor, de mugetul vacilor şi al viţeilor, de boncănitul tăurencilor,de cotcodăcitul găinilor, de cântatul cocoşilor. Unii alergau în hamuri de sfoară, dădeau nărăvaşi din picioare, se opreau şi nu mai voiau să meargă. Cei care îi mânau, în mână cu o biciuşcă sau o nuia, strigau, smânceau din hăţuri, asudau, până ce caii o rupeau din nou la fugă, stând să calce totul în picioare, cât se fereau toţi din calea lor.Noroc că ograda era largă, şi, în aceeaşi vreme, într-altă parte, o vacă ieşea mugind din poiata mărginită de o scândură, o viţeluşă rămânea înăuntru şi mugea uşor, scurt şi fraged.Un copil făcea pe taurul împungaciu, îngrămădind pe vreo câţiva în gard, boncăluind furios,iar o copiliţă cotcodăcea în grămada de lemne, între vârfurile căreia se ascunsese, până când un băiat cucuriga, urcat pe grămada de gunoi uscat dinaintea grajdului.Dar iată că de la o vreme se face linişte. Copii şi copile se adună în grup, se prind de mână şi fac un singur şir, afară de doi mai mari. Aceştia se prind numai ei, ridică braţele astfel prinse în sus, ca pe o poartă, prin care trăbă să treacă şirul întreg şi să prindă pe cel dinurmă din şir, băiat sau fetiţă, cum se va nimeri. In vremea asta cei care fac poarta spun:
-Floare — mirioare,
Mie mi se pare
Că-s mai mulţi la voi,
Mai puţini la noi.
Şi răspunde şirul întreg:
-Dacă vi se pare,
Nu-i cu supărare;
Haideţi şi culegeţi
Din coadă alegeţi,
Voinicul bărbat
Cel mai închelmat;
Zâna cea aleasă,
Că-i cu geana trasă
Ca o preoteasă!
Alegeţi ce-o fi,
Cum s-o nimeri!
Şirul înflorit de obraji rumeni, de ochi aprinşi, negri şi albaştri, de cămeşuţe şi ii albe, cu chindişitură rară pe mâneci — câte-un pui roşu — trece liniştit pe sub poartă. Numai când se apropie coada, cel din fruntea şirului, şi după el toţi cei până la poartă, se reped într-un iureş, să nu poată prinde portarii pe cei din coadă. Uneori reuşesc, când e avântul mare şi portarii mai slabi, alteori nu, şi cel din coadă, băiat sau fetiţă, rămâne câştigat de portari.
In cadenţa versurilor, jocul se repetă mereu, şirul se tot scurtează şi creşte cel legat de mâna unui portar, până când nu mai rămân decât doi. Acum ei se fac portari, iar cei care şi-au făcut slujba conduc şirul pe sub poarta cea nouă.
Uneori iureşul pentru a scăpa pe cel din coadă e aşa de aspru, încât şirul se rupe, sau unii se împiedică şi cad. Jocul nu se socoteşte atunci, şi rândul trece din nou pe sub poartă.
Jocul ăsta i-a învăţat şi-i învaţă în toată vara bunica Safta. Ea-i supraveghează de fiecare dată. Până învaţă versurile trece o vreme, şi până la vara viitoare mai uită pe unele.
Mai are mătuşa şi alte griji: cei care se joacă de-a caii se înverşunează uneori şi izbucnesc pe portiţă în uliţă şi până prinde ea de seamă abia-i mai vede, învăluiţi în nori de praf. Strigă tare după ei, nu ştie care sunt, nu cunoaşte nume. Căluţii nu aud, zburdă şi nechează, dar de la o vreme se ostenesc şi se întorc. Vin în pas, pe o aruncătură de băţ, apoi iar încep goana, şi trec vijelios prin portiţă deschisă.
— Arză-vă focul! zice bunica speriată.
Cum sta înaintea porţii în uliţă, erau gata să o răstoarne.Până la amiază copiii mănâncă de două-trei ori. Unii mai ales sunt veşnic flămânzi. E lucrul cel mai greu pentru mătuşa, căci ea trăbă să dezlege fiecare trăistuţă şi să le împartă copiilor a căror e merindea. Şi de multe ori nu mai cunoaşte a cui e, şi trăbă să-i vină în ajutor înşişi copiii. E nevoie să le împartă cu bună măsură, să le rămână destulă mâncare pentru amiază, şi pentru două-trei gustări după amiază, că ziua de vară e lungă, şi părînţii se întorc odată cu înnoptatul.
Cu cei trei nepoţi din casă n-are nici o grijă. De câte ori li-e foame se duc în cămară, unde le-a pus bunica mâncarea. Şi dacă o isprăvesc mai devreme, nu-i nici o supărare, le dă alta.Dar cu ceilalţi are griji şi supărări destule până îi mulţumeşte pe toţi.
Mai are supărare cu vreo şase mai mărunţei, patru copile şi doi băieţi, care trăbă să doarmă de amiază. Ii culcă pe toţi de-a curmezişul în patul cel din camera dinainte. Nici nu mai ştie care a cui sunt,poate sunt dintr-ai vecinilor. Ea nu alege. Pe care-l vede moţăind, îl duce la culcare, şi-i mai şi flişcăne pe care nu vor să adoarmă, ci după ce se văd în pat au poftă de joacă. în vremea cât vede de cei somnoroşi se teme să nu-i scape pe uliţă pe cei din ogradă. Ei au umbră sub doi meri din curte, şi ar putea să se astâmpere până-i bunica prin casă.Vorbă să fie! Câte unul mai adoarme la umbră după ce a mâncat de amiază, dar celor mai mulţi le arde mereu de joacă...
Apoi, când soarele începe a scăpata şi umbra casei bătrâne umple întreaga ogradă, când unul, când altul iese la portiţă şi se uită pe uliţă în sus, să vadă: nu vine mamă-sa?Acum bunica Safta nu-i mai opreşte să iasă la portiţă: ştie că de-acolo nu-i nici o primejdiesă se mai mişte până sosesc părinţii să-i ducă acasă.Le împarte trăistuţele goale, cu ajutorul copiilor care le cunoşteau şi dintr-o sută, fiecare pe alui, şi nu le mai are în grijă.Se isprăvea şi pentru ea o zi de muncă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.