Ioan Slavici

SCORMON

Cât e de lung gardul, de la portiță până la cotitura uliței, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu știe de câte ori, cu firul în mână. Jos, lângă portiță, e vârtelnița cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl sucește pe lângă cel dintâi par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo sucește firul încă o dată și iarăși se întoarce înapoi. Vârtelnița se mișcă alene, scârțâind îndelungat, și lasă firul a se dezveli.
Din când în când, scârțâitura încetează și firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniță, descurcă firele și iarăși părândă parii. Așa se urzește pânza. Și gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuți unul lângă altul și legați între dânșii, loc de șase palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume și cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică și pe alocurea se răsucește până în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeața frunzelor ori scutură albine din florile galbene. Așa de a îndemână nu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copiii la stână, badea Stan a plecat cu un car de scânduri: Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliță. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cântecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger și la arșiță. Cu brațele goale, cu poalele aninate în brâu și cu ștergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă, întinde firul, descurcă jirebia și se pierde în tinerețele ei.

Din vale vine, abia târându-se, un câne flocan, pe mijlocul uliței. Câteva sute de pași de la cotitură, el zărește o clipă pe Sanda, se oprește, ridică capul, ciulește și începe a scheuna încet. Sanda se întoarce cu firul și iarăși se arată la cotitură. Câinele tresare, prinde viață și, cu ochii ațintiți la Sanda, se răpede în sus.

Pentru o fată care urzește pânza de-a lungul gardului, un câine flocan, mai ales când nu vine, ci se răpede, totdeauna este o ivire mai mult decât supărăcioasă. Sanda țipă, apoi rămase încremenită de spaimă, cu fața albă ca fagurele și cu ochii ațintiți la câine.

Ca o șopârlă însă, cu labele întinse, colbăind cu coada și scheunând, se târâie cânele până în apropierea ei. Acolo apoi rămase turtit la pământ, privind fata speriată, scheunând iar cu frică și mușcându-și coada neîncetat.

Sanda își veni în fire. Îi părea c-a mai văzut adeseori acest câine, dar unde și cum nu-și aducea aminte.

Deodată, fața ei se însenină.

- Scormon ! strigă ea cu bucurie, ca și când ar întâlni un vechi prieten.

Când auzi câinele acest cuvânt, sări uite la picioarele ei, apoi se ridică cu labele pe ea și iarăși îi cuprinse picioarele, sări împrejur vesel, începu să latre, să scheaune și iarăși să-i lingă mâinile.

- Scormon ! dragă Scormon! zise ea, plecându-se spre câne și netezindu-l. Cât e de slab, sărmanul ! Unde e Pascu ?

La auzul acestui nume, câinele începu să scheaune încet, mai tare, tot mai tare, în sfârșit el își ridică capul în sus și începu să urle.

Sanda îl privi câtăva vreme cu mișcare.

- Bietul câine ! cum urlă ! zise ea înduioșată. Scormon, nu urla ! urmă apoi, simțind că lacrimile îi vin în ochi. Cine știe, poate a și murit în cătănie. Bietul câne ! Apoi începe a se sterge la ochi, așezându-se pe piatra de lângă portiță. Cine știe, poate a și murit! Trei ani vor fi la toamnă de când l-au dus în cătănie. Și mulți mor în cătănie. Se zice că-i bate și-i țin cu mâncări rele. Vai ș-amar! Nu se mai aude nimic de el. Despre alții tot mai vine câte-o veste. Dar el n-are pe nimeni decât pe bietul acesta de câine, care piere de foame.

La acest gând, Sanda privi împregiur. Scormon era tupilit la picioarele ei. Ea începu să-l netezească.

- Scormon ! tu n-ai stăpân !

Scormon se ridică și-și puse labele pe genunchii ei, privindu-i în față.

Sanda începu a-și face mustrări. De trei ani, de când s-a dus Pascu, ea abia câteodată și-a adus aminte de el. Măcar numai să se fi gândit la el. Și așa nu se mai gândește nimeni altul în lume. Dar atunci când îl luase în cătane Sanda era încă tânără, de tot tânără și nepricepută. Iar el totdeauna a fost bun cu dânsa. Când mergea la stână, iarna, când ședeau seara la sfărâmat de porumb, și primăvara, când oile începeau să fete, totdeauna el îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. Cine știe ? poate el... Da ! de dragul ei el ar fi fost gata să facă orișice. Ar fi dorit să știe unde-i și ce face, și cum e, și ce gândește, ar fi dorit să-l vadă și numai să-l vadă.

Scormon se ridică cu labele pe umerii ei.

- Scormon ! strigă ea înduioșată, apoi îi cuprinse capul și îl sărută, privind speriată împregiur, ca să vadă dacă nu o va fi zărit cineva. După aceea se ridică repede, intră în curte, în casă și ieși cu o bucată de mălai proaspăt.

- Scormon, ia, mănâncă ! grăi ea, întinzându-i bucata. Câinele începu să mușine mălaiul.

- Mănâncă, Scormon, mănâncă ! Sărmanul, cât e de slab: abia a mai rămas păr pe el ! Mănâncă, Scormon !

Scormon apucă bucata cu sfială și o puse între labe, iar fata se așeză lângă el și rămase privind cu mulțumire cum cânele din ce în ce se îndemna mai tare la mâncare.

- Unde e Pascu, Scormon ? Cânele lasă bucata și iarăși începe a scheuna.

- A murit, știu c-a murit ! cânele simte mai bine decât omul !

Naica Marta se opri la portiță și stete uimită: Sanda ședea jos și netezea un câne străin.

- Ce faci tu, fată ?

- A murit, mamă ! știu c-a murit ! Urlă cânele.

- Cine-a murit ?

- Pascu ! Ia, acesta e cânele lui.

- Care Pascu ?

- Pascu, care era cioban.

- Aha, îmi aduc aminte, bălanul ! răspunse naica Marta. Dar de unde știi tu ?

- Urlă cânele, mamă. Să vezi. Scormon ! Unde e Pascu ? Cânele, la intrarea naicăi Martei, se retrase și făcu un cerc împrejurul femeilor. Acum se opri și ridică capul în sus.

- Unde e Pascu ? întrebă Sanda încă o dată.

Cânele începu iarăși să urle.

Muma și fata stăteau privind cu înduioșare la cânele ce în limba lui se plângea de singurătate.

- Da, nu e a bine ! grăi naica Marta într-un târziu. Dumnezeu să-i ierte păcatele! Era băiat bun. Nu mai știe nimeni să facă brânza cum o făcea el. Bietul câne, cum urlă !

Acum, când și naica Marta zisese că Pascu a murit, Sanda ar fi dorit să-i arate că e cu putință ca el să nu fi murit. Cânele poate urla și numai de dor să vadă pe stăpânul său. Văzând însă că și mamă-sa își șterge lacrimile, ea o urmă în casă, fără să-i vină a zice vrun cuvânt.

Ceva mai târziu, Sanda iarăși măsura lungimea gardului cu firul în mână, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Scormon era culcat la vârtelniță, purtând capul în urma fetei, pe care și-o alesese stăpână. Ea se apleca totdeauna când sosea la vârtelniță și-l netezea, iar cânele se tăvălea dezmierdat înaintea ei.

- Bietul câne ! Cum se bucură !

Numai în cealaltă zi dimineață se simți urma zilei acesteia.

- Ce ți-e, fată ? o întrebă mamă-sa îngrijată.

- Nimic, mamă.

- Ești galbenă ca ceara !

- Nu știu ! zise Sanda, mergând să dea mălai la câne.

Și din zi în zi Sanda se făcea tot mai tăcută, mai galbenă și mai gânditoare. Îi plăcea să iasă seara afară, numai cu Scormon. Acesta, peste câteva zile, încetă a mai urla când îl întreba unde e Pascu, ci scheuna numai privind împrejur, ca și când l-ar aștepta.

"Cine știe ? poate că nici n-a murit", își zise Sanda. Parcă-i spunea un glas tainic că el trăiește; iar când auzea acest glas, parcă se temea de ceva.

Și de câte ori vedea pe Scormon, glasul răsuna în sufletul ei și în răsunetul glasului se ivea frica.

Peste câteva săptămâni, naica Marta ieși cu o bucată de mălai.

- Scormon !

Nimic.

- Scormon !

Nimic.

- Tu, fată ! ia vină, cheamă cânele cela.

Cheamă fata, cheamă muma, cheamă toți, dar e zadarnic. Astăzi, mâne și poimâne: s-a dus Scormon. Cine știe unde ?

- Păcat de câinele acela ! Era bun la casă, grăi naica Marta. Sanda s-ar fi bucurat că a scăpat de el, însă îi părea c-a rămas satul pustiu.

III

Trei văi și trei dealuri: cale scurtă-n tinerețe: cine o face în voie bună a sosit la Măciniș fără chiar să bea apă din izvoarele din cale.

Jos, în vale, curge râul; mai sus, pe coaste, răsfirat, se întinde satul prin holde și grădini. Sus, pe culme, paște turma în iarbă verde și îndesată. Stâna e așezată tocmai lângă cruce, de unde ochiul cuprinde amândouă văile. Un nuc bătrân și stufos dă umbră păstorului.

Berbecii sunt bătăuși, mioarele sunt grase și mieii zburdalnici, dar păstorul totuși e tăcut. Zadarnic ia fluierul în mână; doina nu mai are farmecul pe care-l avea odinoară.

- Scormon, ține!

Scormon sare și se repede între berbecii care se bat în capete, despărțindu-i pe șapte în șapte părți, apoi rămâne stând cu capul ridicat, ca să vadă dacă lupta e sfârșită. Iar când vede că toți pasc, latră încă de câteva ori, ca semn al privegherii sale, și se întoarce încet lângă stăpânul său. Aci se întinde, își pune capul pe labele dinainte și rămâne urmând cu ochii săi mișcările lui Pascu. Din când în când, ciulește, tresare, ridică capul ori mormăie, parc-ar fi simțit ceva nepriincios.

Pascu nu-l vede. El se simte singur. Câtă vreme a fost în cătănie, adeseori și-a adus aminte de el. Muntele, turma și Scormon au fost prietenii din revărsatul tinereții lui. Acuma însă, de când a sosit acasă, parcă e sătul de traiul de mai- nainte. De patru săptămâni își paște turma și încă nu și-a botezat chiar nici pe berbecul ce poartă clopotul cel mare. Poate cu vremea, cu zilele, lucrurile iarăși vor intra în firea lor de mai-nainte.

Scormon ridică capul, se ridică de tot, privește ciulind în vale, apoi, ca lăsat din pușcă, se duce peste gropi și tufișuri în jos.

- Unde, păcate, se duce cânele așa ? Scormon, Scormon ! Scormon n-are vreme să stea de vorbă.

Pascu se ridică și privește în urma lui.

Din vale șerpuiește, albă și netedă, poteca îngustă. Jos, unde se pierde în dosul spinișului îndesat, Pascu vede o femeie venind grăbită în sus. Scormon merge drept la ea, apoi joacă împregiurul ei, se tăvălește, latră, sare pe ea și iarăși ia calea înapoi până la Pascu.

- Ce-i, Scormon ? Cine e aceea ?

El ar spune dac-ar ști vorbi. Dar scheaună, sare, latră și iarăși fuge la Sanda, și de la Sanda la Pascu, și de la Pascu la Sanda, cale tot mai scurtă, până ce nu îi poate vedea față în față.

Sanda se oprește cu obrajii aprinși înaintea lui Pascu.

O, dacă n-ar fi plecat, dacă n-ar fi venit, dacă n-ar fi aici!

Pascu o vede și-și aduce aminte de ea.

Sanda lui badea Stan. Parc-o vede acum tot cum era înainte de trei ani, dar totuși parcă tot nu e cum a fost atunci. Parcă e - ferească Dumnezeu - cum ! Ar voi să-i spuie o vorbă, dar nu o găsește, tocmai de aceea.

- Mi-a spus Florea lui Butuc c-ai venit acasă ! grăi Sanda înăbușită.

Pascu abia putu să o audă.

- Da! am venit acasă. Și Florea a venit acasă, răspunse el căutând vorbele. Am turmă frumoasă. Patruzeci și șase de berbeci, o sută șaizeci și două de mioare și optzeci de miei.

- Frumoasă turmă !

- Și iarba e foarte bună, să zici că-i pagubă să pască oile în ea. Ia ! berbecele cela e al meu: simbrie. Să ți-l arăt.

El pleacă înspre turmă și Sanda în urma lui, iar Scormon adună turma înaintea lor.

- E grasă turma.

- Foarte grasă. Așa turmă n-am avut încă. Vezi aceea și aceea, și berbecul cela, și celălalt, urmă el, arătând oile răsfirate. Am tot de la zece una.

Sanda umbla în urma lui, privindu-l furișat, iar când el stete locului și se întoarse la ea, amândoi rămaseră ca în cea dintâi clipă a întâlnirii lor.

- Eu mă duc acasă ! zise Sanda cu glas tremurător.

- Te duci acasă ?

- Da ! mă duc ! răspunse ea, plecând. Pascu plecă în urma ei. Acuma se opri Sanda.

- Dar unde ai plecat ? o întrebă Pascu.

- Am fost numai iac-așa !

- Ce duci în cârpă ? Sanda privi la cârpă, apoi la Pascu. Ochii începură să i se împăinjenească. Scormon văzu cum o lacrămă se strecură în jos pe obrazul ei și începu să scheaune, văzând c-acuma nu e bine.

- Ți-am adus niște struguri ! zise ea, fără ca să-și șteargă lacrima. Sărmanul, a venit la noi.

Mai departe nu putu vorbi.

Nu știu ce și nu știu cum... Pascu se simți că nu se mai știe... Fără de a putea să-și dea seamă în ce chip, el se trezi că îmbrățișează pe Sanda.

Scormon privea neclintit la ei.

În toamna viitoare, peste trei dealuri și trei văi, în umbra unui tei era o trochiță. Scormon e culcat lângă ea și privește în tăcere cum copilul se joacă cu mânuțele lui, bombănind vorbe de tainic înțeles.

GURA SATULUI

Ioan Slavici

I

Nu-i vorbă ! răi sunt oamenii, încât mai răi nici n-ar putea să fie. Chiar și acela pe care toată lumea îl știe de bun își are ceasurile de răutate, și nu avem decât să-l atingem unde-l doare pentru ca să-l facem mai dârz decât alții. Dar nenea Mihu tot om bun rămâne.

Se și cuvine însă unui om din oameni, ca dânsul, să fie de bună chibzuială, să cumpănească vorbele și să umble mai mult călare decât pe jos.

Acasă, asta-i altă vorbă !

Oamenii s-au obișnuit a zice mai bucuros "La Mihu Saftei" decât la "Safta Mihului" fiindcă... așa-i lumea ! Când oamenii nu au ce face, ei scormonesc o vorbă și își petrec vremea cu ea. Să te ferească Dumnezeu să nu cazi pe gura satului.

Pentru aceea, când Safta începe să facă gură, nenea Mihu își pune mâinile în cap și-i zice:

- Nevastă ! nu mă da pe gura golanilor.

Iar apoi caută să-i facă pe plac, numai să scape de urechile vecinilor. Astfel, cam într-un chip și cam într-altul, Safta face să treacă de stăpână în casă.

Dar se zice că nu-i stăpân fără stăpân.

E cineva și mai presus de Safta.

Nenea Mihu are doi feciori voinici și o fiică frumoasă. Feciorii, fiindcă sunt doi și feciori, oricât de voinici ar fi, stau sub porunca părintească; Marta însă e una singură, adecă nu mai are în casă pe nimeni deopotrivă cu dânsa.

Încă pe când era în fașe, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare.

Nenea Mihu, auzind-o plângând, alerga plin de îngrijare din grădină ori din curte în casă.

Și cu cât creștea, cu atât i se lățea stăpânirea, căci - vorba lui nenea Mihu - fata mare-i cinstea casei.

Dar tot nu e stăpân fără stăpân.

Ce-i drept, cât ține preajma casei, nu se găsea nimeni mai presus de Marta; dar lumea e mare și multe lucruri se găsesc într-însa.

Când Marta iese la joc și trece de-a lungul ulițelor, nevestele și babele pizmașe de tinerețe grăbesc la portiță și privesc în urma ei. E frumos cum își ține capul, cum își poartă trupul și cum se mlădie la tot pasul; și frumos îi șade părul creț pe frunte, frumos i se lipește bogata salbă pe sân, frumos îi cad altițele pe brațe și catrința bătută în fir frumos i se rotunjește pe pulpe. Chiar babă să fii, o privești și ai dori s-o tot vezi.

- Oare cine, soro ? zice una.

- Cine altul decât Toderică, îi răspunde alta.

- Toderică ?

Așa umblă gura satului. Nici că visezi din ce scornește o poveste.

Pentru ca să vorbim drept, Toderică e Toader, ba chiar Tudoroiu. Lasă că avea din cine să iasă fiindcă și tatăl său, Cosma Florii Cazacului, seamănă cu dânsul. Fecior și tată, când calcă, puntea le scârțâie sub picioare.

La joc, Tudoroiu se face mai mult Toderică decât Toader și ți-o duce și frământă, încât să pui rămășag că ți-ar putea juca pe urzeală fără ca să-ți încurce firele.

E bun la veselie, deschis cu flăcăii, darnic unde-i vorba să se arate și prea mult îi place să șuguiască la joc și la șezători cu fetele.

Când, la joc, Marta se ivește în preajma vederii lui, Toader scutură din cap, își netezește părul pe frunte, ridică din umeri, își potrivește pieptarul pe trup. Iar dacă ea se apropie, dacă este aproape de dânsul, Toader îi zice:

- Ce mai faci, Marto ?

Ea răspunde:

- Mulțumesc de întrebare, bine !

El apoi întreabă:

- Nenea Mihu ce mai face ?

Ea răspunde:

- Mulțumesc, face bine că-i sănătos.

El iarăși întreabă:

-Leica Safta ce mai face ?

Ea atunci răspunde:

- Șade, Toderică.

După aceste, ea își adună buzele și întreabă:

- Ce mai fac ai voștri ?

- Ei ! Ce să facă ? răspunde el, iacă ! mai una, mai alta...

De aci înainte vorba trece la lucruri mai depărtate. Toader spune că a vorbit cu cumnatul, cu vărul, cu finul, în sfârșit, cu cutare și cutare dintre oamenii vrednici de a fi stat de vorbă cu dânsul; iar Marta îi spune cine a fost și cine nu a fost de curând la dânșii, cu cine a vorbit și cu cine nu, cine ce a zis și cine nu a zis.

În sfârșit, Toader privește îndelung în ochii mari ai Martei, Marta îi zâmbește cu o răcoroasă bună-cuviință și, văzând acest zâmbet, el îi apucă mâna și zice:

- Să jucăm una, Marto.

Ea răspunde veselă:

- Dacă vrei, Toderică.

Toader atunci bagă mâna stângă în șerpar, scoate un pumn de bani, îi aruncă lăutarului și strigă:

- Acum, una pe pofta mea !

Iar când Toderică se prinde la joc cu Marta Mihului Saftei, babele și moșnegii se ridică din umbră, sparg sfatul și grăbesc să mai vadă și ei o dată.

Așa se petrec lucrurile. Dar gura satului prea face dintr-un țânțar un armăsar. Pe când Marta și Toader vorbesc numai așa, ca să nu tacă, cei ce n-au ce face le pun floare la ureche.

Cu totul fără nici un temei nu sunt însă nici vorbele babelor. Prea se potrivesc tinerii la stare și la făptură, prea sunt deopotrivă în sat și-n șapte sate !

E vorba, cine-a fost Cazacul, cine Florea Cazacului și cine este Cosma Florii Cazacului ? Un copil nevârstnic o știe pe de rost. Om să-i pui alăturea și să-l cauți în șapte sate, nu găsești unul mai bun decât Mihu, care nu-și mai știe rubedeniile și cuscrii și finii și care nu-și numără averea pe boi, ci pe juguri.

Așa judecă satul și, dacă e vorba să spunem drept, nici Mihu, nici Cosma nu sunt scoși din sat. Prea se simțeau străini în același sat și le plăcea să se mângâie cu nădejdea de înrudire.

Marta și Toader ? Ei s-au trezit încă de mici în gura satului, și nici că-și mai dedeau bine seamă despre cele ce se vorbeau zi de zi. Ar fi trebuit să vie cineva și să le spuie că nu-i așa, pentru ca să-i puie pe gânduri și să-i facă a se întreba cum adecă este.

Cineva ! Dar cine ? Dintre toți unul singur era care ar fi dorit să se puie împotriva gurii satului, dar acesta era tăcut și gânditor.

În toate duminicile și zilele de sărbători, dis-de-dimineață, cobora despre munte și intra în sat un voinic curățel. Nimeni nu se întreba de unde vine și unde descalecă; toată lumea știa că este Miron oierul și nimeni mai mult nu dorea să știe.

Trecuse un an de zile de când Miron venea mereu la joc; flăcăii îi erau prieteni, iar fetele se adunau bucuros împregiurul lui ca să-i asculte poveștile, vorbele șegalnice și cântecele frumoase. Din când în când, dar foarte arareori, Miron scotea din șerpar un fluieraș, pe care cânta câte o doină plină de duioșie, încât oprea răsuflarea celor ce-l ascultau.

Din când în când, numai arareori, scotea Miron fluierașul său; îl scotea însă totdeauna când Marta îl ruga; ba era chiar destul ca ea să privească la șerpar, pentru ca Miron să puie mâna pe piept, gata de a-i face pe plac.

Acesta e lucru știut de toți, ba chiar un lucru care de sine se înțelegea. Cine nu ar fi dorit să asculte cântecele lui Miron și care fată nu ar fi dorit să-i fie în apropiere și să-i audă graiul limpede ? Marta era fiica Mihului Saftei, și era un lucru firesc ca atunci când ea roagă, să nu zică ba, mai ales știind să-l roage atât de frumos cum avea obiceiul. Fetele dar, când voiau să asculte, rugau pe Marta; Marta însă mai totdeauna le răspundea că Miron nu voiește, fiindcă nu e tocmai în voia lui cea bună. Numai din când în când, foarte arareori, Marta ruga pe Miron să cânte.

În horă Miron totdeauna e cumpătat, încât parcă numai șuguiește cu jocul. Dar ochii tuturora se opresc asupra lui. Înalt și mlădios, cu umerii lați și cu pieptul ieșit, el calcă lat și pe întreaga talpă, încât la fiecare pas întregul trup i se scutură și se leagănă când la dreapta, când la stânga. Când stă însă și-și ridică fruntea ieșită din față, fetele tresar sub privirea lui. Un cap bălan cu părul lung până pe umeri, cu o față albă și străbătută ca de-o răsuflare de rumeneală, cu doi ochi mari și albaștri ca fața cerului privită de pe culmea muntelui. Totdeauna e în această față ceva ce nu se mai găsește în alte fețe, un fel de tristețe, un văl de gânduri, iară în surâsul de pe buzele lui ascuțite totdeauna e ceva ce-ți deschide sufletul.

E minunat flăcău Miron și nu e minune că toți îl caută și doresc.

Înspre amurgul serii, când jocul se sparge, Marta pleacă spre casă.

Unii merg într-o parte, alții într-alta.

Toderică merge cu Marta până la răspântie, îi dorește de bine, apoi cotește la stânga și o lasă să meargă cu ceilalți mai departe.

Până acasă ea merge însoțită de fete și de flăcăi. Între flăcăi este și Miron, care, precum de la sine se înțelege, totdeauna merge alăturea cu dânsa.

Peste puțin, ei lasă apoi ulița, trec un pârleaz de la dreapta și merg pe o cale mai scurtă, pe poteca dintre vii, pe la Fântâna Corbului, unde izvorăște apa cea bună.

Până aci merge Miron. Mai departe nu. Aici apoi, câteodată, fetele și flăcăii se opresc și Marta roagă pe Miron să cânte.

Și adeseori casele din satul apropiat abia se mai văd, când fetele și flăcăii pleacă și lasă pe Miron singur la Fântâna Corbului.

Odată, de mult acum, cântase atât de frumos, încât vremea se întârzia și singură Marta mai cuteza să rămâie șezând pe iarbă.

- S-au dus toți ! grăi Miron îngrijat, când se văzu singur cu Marta.

- Nu-mi pasă ! îi răspunse Marta încălzită. Cântă mai departe.

- Dar e târziu !

— Cântă! îi zise ea încă o dată.

Miron se simți cuprins de un fel de beție, se așeză pe doaga fântânii și începu să-și verse sufletul într-o doină ce se pierdea în liniștea serii.

Marta ascultă câtva timp dusă, apoi se ridică, se apropie încet de fântână, se așeză lângă Miron și își rezemă capul de umărul lui. Miron, simțind răsuflarea ei caldă și undoiarea sânului mișcat de bătaia inimii, tresări cuprins de o îngrozitoare uimire.

- Cântă mai departe, căci grozav de frumoasă e doina ! îi zise ea cu stăruință, apăsând mâna pe umărul lui.

- Nu mai pot, îi zise el, răsuflând din greu, apoi se ridică.

- Bine, zise ea. O să cânți altă dată.

Miron privi câtva timp în fața ei, îi apucă după aceea mâna și grăi:

- Marto ! Dacă tu ai ști cât de bine mă simt când te văd, când îți aud glasul, când mă privești, dac-ai ști cât de bine mă simt când mă gândesc la tine, nu știu cum, dar parcă ar trebui să plângi.

- Știu, Miroane ! îi răspunse ea, fiindcă și eu mă simt bine când sunt aproape de tine.

După aceste ei își mai steteră câtva timp tăcuți în față, apoi Marta plecă spre casă, iară Miron rămase privind în urma ei.

E de mult de atunci, și de atunci Marta n-a mai fost singură cu Miron.

Sosind acasă în acea seară, nu-i vorbea mamei sale decât despre Miron, spunându-i mereu cât de frumos cântă, cât de dulce e la vorbă și cât de plăcută îi este toată înfățișarea.

Safta asculta cu privirea ațintită la buzele fiicei sale, care vorbea cu atâta căldură și atâta de frumos, încât ar fi dorit ca zi și noapte s-o asculte. Iară când îi spunea că Miron în toate îi face pe plac, era mândră de întâietatea ce i se da fiicei sale pretutindeni și de către toți.

Și de aici înainte Marta foarte adeseori îi vorbea mamei sale despre Miron și foarte adeseori își aducea aminte de dânsul.

Gura satului ?

La lucru și pe la șezători fetele cântau doinele pe care le învățaseră de la Miron, își aduceau aminte de fața lui drăgăstoasă, se mândreau cu vorbele dulci primite de la dânsul și fericeau pe Marta, care îi era dragă.

Atât însă și numai atât; mai departe nimeni nu cuteza să ducă vorba: ba fetele mai fericeau pe Marta și pentru că în curând avea să fie mireasa unui june atât de voinic și de bogat ca Toderică.

Ce să-i faci ? Așa s-a deprins lumea ! După ce vinul a stat de fiert și începe a se deosebi de drojdii și a se limpezi, flăcăii vor să se însoare, iară pe fete le apucă dorul de măritiș.

Dar Cosma încă din primăvară pusese temelia pregătirilor de nuntă, căci Toader trecuse de douăzeci de ani și nu se mai cuvenea să-și piardă anii bătând căile șezătorilor, iară Simina, soția lui Cosma, ardea de dorința de-a se vedea soacră mare, maică nurorii din casă și cât mai curând bunică.

Pe când dar vinul fierbea prin butoaie, Simina își făcea mereu de lucru prin șopron și mereu își zicea: "Vinul ăsta nu se mai astâmpără". O zi însă, alta și iarăși alta, și în urmă apoi una de sărbătoare, aceea în care argații sloboziră butoaiele pe pălămări groase în pivniță, întrebându-se în șagă cine oare, și când, și de dragul cui va sparge butoiul cel mare și cu deosebire pe cel mai mic, în care se păstra cel mai bun vin din anul în care s-a născut Toderică.

În sfârșit, după ce toate erau puse la cale, Cosma se așeză la masă și privi îndelungat la soția sa.

Ea dete din umeri.

- Ei ! ce zici, nevastă ? o întrebă el.

- Ce să zic ? îi răspunse ea. Cum vei crede tu mai bine. Înțelegerea era deplină și nu mai rămânea decât un lucru pe care trebuiau să-l pună la cale, dar acesta era greu și trebuia să fie făcut cu multă băgare de seamă.

Nu-i vorbă ! Mihu și Safta știau de mult când anume vor avea să primească oameni buni la casa lor; dar ei o știau după spuse, din câte o glumă scăpată la timp potrivit, o știau din gura satului; acum trebuiau să li se spuie după cum se cuvine, cu toată cinstea și omenia și fără ca să mai rămâie îndoială dintr-o parte ori dintr-alta.

Întrebarea era dar cine să dea cinstea, cine să ducă vorba și să primească răspunsul. Trebuiau să fie oameni de frunte, oameni din oameni, oameni care știu să zică "bună dimineața", știu să potrivească întrebarea și, mai ales, care știu să primească răspunsul, oameni trebuiau să fie, care fac cinste caselor între care se pun.

Cosma dorea ca, trecând oamenii lui de-a lungul uliței, satul să privească în urma lor și să zică: "Aceștia sunt oamenii lui Cosma Florii Cazacului" și ca Mihu, după ce vor fi ieșit din casă, mulțumit, să le poată grăi vecinilor: "Am avut pe cutare și pe cutare la casa mea".

Și lucrul nu e cu totul lesne de pus la cale, căci o greșeală, fie orișicât de mică, ar putea să strice toată înțelegerea și buna învoială.

Oamenii cumsecade, mai ales după judecata Cosmii Florii Cazacului, sunt puțini și, dintre aceștia, unul ar fi cum fi, are însă obiceiul de a striga prea tare când vorbește, altul e minunat, dar e deprins a face glume proaste, și iarăși altul, care ar fi cel mai bun dintre toți, e cumnat cu Stan, numit Gură-Spartă. Astfel, mai ales Simina nu-și găsea în tot satul oameni pe plac, și a trebuit să treacă multă vreme până ce soț și soție s-au înțeles să roage pe Simion al Anei Popii și pe Mitrea Podarul, amândoi oameni nici prea bătrâni, nici prea tineri, cumpătați la veselie și bine chibzuiți în potrivirea vorbelor, cu deosebire însă oameni de neam bun și bine văzuți în sat.

Făcându-se înțelegerea, Cosma își îmbrăcă sucmanul și porunci să cheme pe Toderică, iar când feciorul intră, tatăl își luă pălăria, o puse în cap și se așeză.

- Toadere ! zise el peste puțin, apăsând asupra vorbelor. Am socotit c-ar fi vremea să te însori.

- De, taică ! răspunse Toader. Cum vei socoti d-ta.

- Prea bine ! grăi bătrânul. Ce zici ? îți place Marta, Marta Mihului, a Mihului Saftei ?

- De, taică ! răspunse Toader și dete din umăr.

- Adecă, astfel, ne-am înțeles, încheie Cosma, apoi se ridică, își luă bățul și ieși cu pași lați.

Dacă însă Cosma era pregătit pentru nuntă, nici Safta nu rămase cu mânile în sân.

Marta era aproape de șaptesprezece ani, adică începuse să fie cam-cam fată bătrână, căci Safta se măritase la vârsta de cincisprezece ani. Să nu ne prindă dar mirarea că ea, încă de mai mulți ani, era gata să-și primească pețitorii. Nu împlinise încă cincisprezece ani, când troanele de zestre, împodobite cu flori tăiate în scândură de tei, erau pline de altițe, de catrințe, de trâmbe de pânză și de albituri cusute gata, pline erau și acoperite cu fel de fel de velințe lucrate cu mult meșteșug; iară de atunci Marta lucrează mereu, țese, alege, coase și aruncă flori pe gherghef, încât zestrea s-a adunat pentru șapte mirese. Prea mult însă niciodată nu se poate aduna, fiindcă cinstea nevestei tinere este de a le face mireselor daruri de nuntă din zestrea sa bogată și, cu cât mai multe daruri poate face, cu atât mai mare cinste i se cuvine.

Acum bătuse vântul din partea aceea, și anume Simina trimisese pe Stanca lui Cârcioc, așa din întâmplare, la Tudora, vecina Saftei, și Stanca îi șoptise leicăi Saftei c-a auzit de la cineva că are să vie cineva, de undeva, cu un gând bun oarecare. Safta, îndată ce auzi, puse mâinile în șolduri și își zise nedumerită: "Vai de mine, dar de ce să mă apuc !"

Era vremea frumoasă și se gândi că ar fi bine să puie albiturile să se azvânte. Porunci dar să scoată troanele împodobite cu flori tăiate în lemnul de tei și să le așeze înaintea casei pe doauă scânduri puse pe niște polobocele.

După ce troanele fură așezate, leica Safta le deschise pe toate și începu, dimpreună cu Marta, să scoată, bucată cu bucată, velințele, catrințele, altițele, trâmbele de pânză și albiturile cusute, să le scoată, să le scuture și să le întindă pe sfoara legată de stâlpii pe care zăcea lungul foișor și cerdacul cel mare.

Era frumos și plăcut la vedere cum, în sfârșit, toată această bogăție a lucrurilor de mână sta dezvelită în vederea tuturora, și leica Safta privea din când în când pe furiș la uliță, pentru ca să vadă cine trece și cine stă să privească.

În urmă sosiră și carele de la câmp, și patru pluguri cu câte patru boi intrară în curtea largă, iar în urma lor venea călare, pe un murg buiestraș, Vasile, feciorul mai mare al stăpânului.

Când argatul voi să închidă poarta în urma carelor, Mihu, care sta în mijlocul curții, ridică dreapta și-i zise încet: "Lasă !"

Poarta rămase deschisă.
Argații voiră să tragă carele în șopron și să ducă boii la grajd, Mihu iarăși ridică mâna și le zise:

- Lasă ! Puneți plugurile la o parte, întoarceți boii la car și le aruncați câte un braț de fân.

Așa făcură argații.

- Mâine ducem la moară ! le zise apoi Mihu, plimbându-se cu pași mari prin curte. Scoateți grâul din hambar și-l puneți în saci.

Vasilie privea, asculta și înțelegea; descălecând dar, el își legă calul de loitra unui car, luă căciula din cap, își netezi părul de pe frunte și iarăși puse căciula în cap.

— Măi Mitre, îi zise apoi frățâne-său, scoate caii la apă. Peste puțin Mitrea scoase din grajdi doi cai înalți și trupeși și-i duse de căpăstru la fântâna din fundul curții.

Sosiră apoi vacile lăptoase, porcii lacomi, caprele neastâmpărate și oile blajine.

Pe când, înspre seară, Simion și Mitrea intrară cu pași măsurați pe poarta deschisă, curtea era plină: slugile așezau în grămadă sacii cu grâu, boii rumegau la carele puse în șir, slujnicele mulgeau vacile, porcii sfărâmau zgomotoși grămezile de păpușoi, caprele se obrăzniceau în toate părțile, oile stau înghesuite într-un unghi al curții, iară Mitrea se lupta cu caii nărăvași.

Mihu, stăpânul, se plimba mereu prin curte, iară Marta, fiica stăpânului, își făcea de lucru, împărțind porunci în toate părțile.

Afară, înaintea porții, sta un copil și privea, oprindu-și răsuflarea la cele ce se desfășurau sub ochii lui.

Când Mihu văzu pe Simion și pe Mitrea intrând pe poartă, el plecă spre dânșii cu capul ridicat și legănându-și alene trupul la fiecare pas.

- Bine te-am găsit ! Bine te-am găsit ! grăi Mitrea cu fața deschisă.

- Bine să fiți primiți la casa noastră ! le răspunse Mihu, întinzându-le mâinile. Dar cum și unde și în ce treabă ?

- Umblăm și noi, răspunse Simion, mai încoa, mai încolo...

- Iar treaba ne este mare și binecuvântată, numai noroc să avem la dânsa, adause Mitrea, privind cu mare băgare de seamă în ochii lui Mihu.

- Norocul, zise Mihu, vine de la Dumnezeu.

- Amin ! răspund amândoi.
După ce-și făcuse astfel binețele cuvenite, toți trei înaintară spre scările casei. Mitrea însă, ca om cu multă chibzuială, peste puțin se opri și aruncă privirea peste curte.

- Precum văd, ați fost astăzi la plug, zise el ca din întâmplare. Unde ați arat ?

- Nici n-aș ști să-ți spun bine, răspunse Mihu, întorcându-se spre curte. Știți cum e omul când îi cresc feciorii. Abia-i cunoști musteața, și te scoate din gospodărie. Măi Vasilie ! urmă el, chemând pe fiul său. Unde ați arat astăzi ?

- În Dosul Plopului, răspunse flăcăul, apropiindu-se.

- Bune pământuri ! zise Mitrea, și, dacă nu mă înșel, erau ogoare.

- Da, sunt bune ! grăi Mihu, dând din umeri. Dar sunt mai slabe decât cele de la Vadul-Tătarului.

Pentru ca să-i lămurească, Mihu le spuse apoi câte și unde-i sunt pământurile, care sunt moștenite de la bunicul său, care sunt câștigate de tatăl său și care sunt agonisite de dânsul, și le spune cât rod a adunat estimp, cât an și cât anțerț.

Pe când să sfârșească, Simion privește la boi și zice că sunt frumoși, apoi pleacă toți trei, ca să-i vadă mai de aproape.

De la boi trec în urmă la vaci, la porci, la oi și la cai. Pretutindenea Mihu le făcu împărtășire despre cum și când și în ce chip, le spune prețul și vremea cumpărării, laudă soiul și scoate la iveală buna prăsilă ieșită din gospodăria sa.

Sosind la vraful de saci, el dezleagă gura unui sac, pentru ca fiecare dintre cei de față să poată lua un pumn și să laude bobul plin. El însuși ia un pumn, îl scutură, îl privește, zice c-a ieșit bine, îl aruncă jos, apoi leagă gura sacului.

Simion ține pumnul plin la gura unui bou apropiat, iar Mitrea ia câteva boabe între dinți și aruncă prisosul între saci, ca să găsească și păsările ceva.

- Rău ai brodit-o, zise Simion, căci aici ele găsesc în de prisos.
Când se îndreptară din nou spre casă, Safta se ivește, ca din întâmplare, la capul scărilor.

- Vai de mine ! cum ne-ați găsit ! le zise ea. Dar să iertați. Așa-i omul cu gospodăria ! Oricât te trudești, n-o scoți la capăt.

- Lasă că te știm cât ești de harnică, îi zise Mitrea.

- Dar uite ce velințe ! Unde le-ai cumpărat, de-ți sunt atât de frumoase ?

- Vai de mine ! Eu să cumpăr ? strigă Safta. M-a ferit Dumnezeu ! Tot din casa mea !

- Nu te cred, grăi Mitrea cu răutate. Prea sunt de-a degete tinere.

- Și oare nu am fată mare ? zise leica Safta.

- Ei, grăi acum Simion. Ai brodit-o, vere Mitrea. Ai brodit-o !

- Așa mai înțeleg și eu, glumi acesta. Dacă e vorba de fată mare, apoi noroc să aibă !

- Norocul vine de la Dumnezeu ! le răspunse leica Safta.

- Amin ! ziseră amândoi, schimbând o privire plină de înțeles.

După aceste, plecară de-a lungul foișorului, iară Safta începu să le spuie care, când și cum și în ce chip. Cele mai multe erau lucrate în casă; pe ici, pe colo erau întinse câte o velință mare, câte o catrință bogată ori câte o pereche de altițe, lucruri primite în dar de la cutare dintre rudeniile din satele mai depărtate ori lucruri moștenite de la bunica ori chiar de la mama bunicii.

Pe când ajunseră să intre în casa cea mare, unde pereții sunt acoperiți cu zaveze și împodobiți jur împrejur cu fel de fel de vase, începu a se întuneca, și Marta intră să pună două lumânări pe masă și să le zică oaspeților "bună seara".

- Noroc să ai, nepoată ! îi ziseră oaspeții.

- Norocul, răspunse Marta roșind, vine de la Dumnezeu !

- Amin ! ziseră ei și astă dată. Acum nu mai rămânea îndoială că lucrul se poate pune la cale. Nici tată, nici mamă, nici fată nu a zis: "Va da Dumnezeu și norocul cu vremea", o vorbă foarte neplăcută la asemenea prilejuri. Simion și Mitrea începură dar, pe departe și mai pe aproape, apoi mai de-a dreptul și mai lămurit, până ce n-ajunseră la vorba fățișă. Safta și Mihu se mai făceau că nu înțeleg, în urmă nu îndrăzneau să creadă și erau uimiți de cinstea ce li se face, în sfârșit, spuneau că nu sunt încă gata precum ar dori, că le vine greu a se despărți de singura lor fiică... la urma urmelor - că teacă... că pungă, până ce Mitrea nu se ridică vesel și grăi:

- Vasăzică, lucrul e gata, numai să vrea și fata !

- Ei, așa i-o fi fost ursita ! grăi Mihu, zâmbind cu mulțumire.
Leica Safta își supse buzele și zise:

- Să o întrebăm pe ea. Ce mai știi ? fetele sunt cam de capul lor.
Zicând aceste, ea chemă pe Marta să mai aducă o garafă de vin.

- Ei, dar în grabă ne lași, nepoată ! grăi Simion când ea voi să iasă. Nici nu te-am văzut precum dorim să te vedem.

Marta se opri tulburată.

- Se șoptește că ai să te măriți ! zise Mitrea glumind.

- O fi ! îi răspunse Marta zâmbind. Dar eu nu știu nimic.

- Și dacă noi am ști ?

- Mi-ați spune și mie ! le zise ea.

- Asta-i, vere, asta ! grăi Simion, că nu știm nici noi; dar se zice, îi spuneam tocmai vărului Mihu, c-ar fi să te pețească Toderică, îl știi acum ! Și se teme...

El tăcu, și Marta tăcu, și toți tăcură. Cuvântul următor trebuia să fie al mumei; ea se apropie dar de Marta și-i zise:

- Ei, spune, ce-ai zice tu ?
Marta dete din umeri și grăi:

- Cum a vrea tata.

- Noroc să ai, grăiră amândoi oaspeții, ridicându-se de pe scaun, iară Mihu simți o deosebită răcoare la inimă văzând că lucrurile se fac atât de pe voia lui.

Cu aceste, toată treaba era pusă la cale și luându-se înțelegere ca peste trei zile, adică duminică, junele să vie cu părinții și cu oamenii săi să pețească după obicei și să se facă logodna.

Cei doi trimiși plecară cu răspunsul, Marta le sărută mâinile, iară Mihu și Safta îi însoțiră până la portiță.

III

Satul se gătea de nuntă. În sfârșit, avea să se petreacă lucrul pe care oamenii îl așteptau atât de demult. Încă duminică se vorbea că peste săptămână Toderică va peți pe Marta, iară joi, când trecu prin sat știrea că Cosma Florii Cazacului își va trimite oamenii la casa Mihului, nevestele și fetele mari nu se mai putură stăpâni și plecară, pentru ca, trecând pe dinaintea porții deschise, să vadă cum își așteaptă Marta pețitorii.

Seara, toată lumea știa cum s-au petrecut lucrurile, ce a zis Mihu, ce-a zis Safta, ce-au zis Mitrea și Simion și în ce chip Marta a stat înaintea lor și a zis că are să fie cum vrea Mihu, stăpânul casei, fiindcă astfel se cuvine să răspundă o fată de casă bună. Unul văzuse cum Mihu și Safta au petrecut pe Mitrea și pe Simion până la portiță; altul auzise cum i-a rugat să spuie sănătate și voie bună viitorilor cuscri și să-i dorească de bine junelui, și iarăși altul a văzut pe Simina foarte veselă și a fost prin apropiere când oamenii s-au întors la casa ei. Pentru ca să facem vorbă scurtă: gura satului se pornise ca niciodată mai nainte.

Dar vorbele multe izvorau din bucuria obștească. Nu era în sat nici un om care nu s-ar fi simțit părtaș la bucuria celor doauă case, căci unii erau rude, alții cuscri ori prieteni și iarăși alții fini sau oameni ce se țineau de una ori de alta din cele doauă case fruntașe. Avea dar să fie o nuntă de care se va vorbi prin fii și nepoți, o nuntă a satului întreg, încât ospeția, chiotele, jocul și voia bună șapte zile și șapte nopți să nu se mai curme, căci acum o dată este un Mihu care-și mărită fata după un fecior de seama lui, și cine știe când se va mai pomeni o asemenea potriveală !

Fetele și nevestele ardeau de neastâmpăr să vadă găteala de mireasă a Martei, să vadă podoaba cununiei, rubedeniile sosite din alte sate, călăreții trufași ai junelui, și le trecea un fior plăcut când se gândeau la toate aceste.

Nu rămânea îndoială că Miron are să fie vătavul voinicilor, deoarece este bun prieten cu Toderică și prea mult ține la Marta. Deocamdată însă nici logodna nu era făcută, și lucrul era o taină despre care nu se putea vorbi fățiș și fără de cotituri decât în casă.

Aici apoi se făceau pregătirile penru logodnă, dar cu totul în tăcere, ca din întâmplare, și astfel ca stăpâna casei totdeauna să poată zice: "Vai de mine ! Cum ne-ați găsit ! Dar să fie cu iertare, că ne găsiți atât de puțin pregătiți".

Făcând pregătirile, Safta și întreaga ei casă se aflau în o veselă mișcare.

Era mândră Safta că-și poate mărita fiica, că poate primi oameni și nuntași și că-și poate desfășura comorile. Din când în când însă o cuprindea înduioșarea. Toate erau bune, toate frumoase, dar Marta ieșea din casă. Când se gândea la aceasta, se așeza întristată, începea să-și șteargă lacrimile și, dacă Marta îi era în apropiere, îi acoperea fața de sărutări.

Mihu nu plângea, nu-și săruta fata, chiar nu vorbea: el mormăia mereu ca un urs îndârjit. Îi era crescută Marta la suflet, și acum, când se gândea că veselia casei lui se depărtează, nimic nu-i pria, nimic nu-i era pe plac, nimeni nu știa să-i vorbească după dorință. Grozav i se părea lumea înrăutățită: argații, feciorii săi, nevasta, vecinii, toată lumea se schimbase, și numai Marta era, și chiar mai mult decât altădată, un leac de alinare pentru orișice suferință.

Dar toate ca toate ! Un lucru însă nu-i putea intra Mihului în cap: cum adecă un flăcăiandru să vie, să-i ia fata din casă, și el însuși, care a crescut-o și a păstrat-o ca pe lumina ochilor săi, să zică: "Ia-o și te du cu ea !"

Ceasuri întregi Mihu se plimba necăjit și frământat de gânduri prin casă și mereu își zicea: "Așa trebuie să fie ! Nici alții nu sunt mai buni decât tine. Oricum o sucești, tot aici ajungi." Așa zicea el, dar nu se putea împăca cu acest gând.

Marta, în sfârșit, era mireasă.
Mireasă ! Când această gândire i se ivea în suflet, o trecea un fior dezmierdător, un fel de beție care o seca de puteri.

Această gândire stârnea într-însa o mulțime de altele, care mai de care mai străine și mai tainice, gânduri pline de farmec, care-i aprindeau inima și apoi iarăși o umpleau de răceală. Era o viață noauă de care se apropia, o viață necunoscută, și această necunoștință în o clipă da loc celor mai dulci nădăjduiri, și în alta celor mai îngrozitoare temeri. Era să părăsească mumă, tată, frați, casa părintească, tot ce-i era lipit de suflet și sta uimită ca de un lucru pe care nu-l putea crede; dar dincolo de această uimire era farmecul unei vieți pe care parcă ai putea-o umplea după cum te poartă gândul. Acum zilele i se păreau prea lungi și peste puțin se înspăimânta de scurtimea lor. Acum ar fi dorit să fie aproape de Toader și să privească în ochii lui binevoitori, și peste puțin îi venea să fugă la mumă-sa și să strige: "Mamă, nu mă mărita !"
Și iarăși chipul lui Miron se arăta în sufletul ei; îl vedea înaintea ei atât de viu, atât de a vorbind, încât parcă razele soarelui cădeau asupra lui și l-ar lumina. Și atât se simțea de ușurată când se perdea în gândurile despre dânsul, atât de bine se simțea când și-l închipuia în apropiere, șezând lângă dânsa, vorbindu-i în graiul lui cel limpede și ademenitor, apucând-o de mână, coprinzând-o cu brațul și zicându-i: "Marto !"

Nu-și închipuia ce-ar zice Miron mai departe, dar atât de fericită se simțea când și-l gândea astfel, grăind cuvântul "Marto", încât iarăși și iarăși sufletul i se umplea de chipul lui.

Ceasurile treceau, și în trecerea lor ea tot mai mult se amețea, încât, sosind ziua de sâmbătă, ea umbla buiguită fără de a-și mai putea da seama despre vreun gând hotărât.

Era ajunul zilei în care trebuia să se logodească cu junele ce-i fusese ales din copilărie, junele pe care se obicinuise a-l privi ca pe viitorul ei soț, junele care-i era drag și care o avea în drag; cu cât însă ziua se apropia de cădere, cu atât mai viu i se ivea într-însa dorința de a face să se amâne această logodnă. Oricând, numai acum nu, când se afla într-o stare, singură nu știa cum, dar o stare în care logodna îi părea peste putință.

Dar, acum întâia oară în viața ei, Marta simțea că nu poate să spuie nimănui ceea ce gândește. Nu-și găsea loc de astâmpăr, dorea de singurătate, îi venea să plângă și se retrase pe o laiță ce sta în fundul grădinii, sub un păr cu frunzele îngălbenite.

Safta, care pretutindenea o căuta cu privirea, o văzu intrând în grădină, o văzu așezându-se pe laiță, merse apoi, închise portița și se întoarse cu ochii plini de lacrimi în casă.

Ziua încetul cu încetul se învălui în noapte, liliecii și gândacii tomnateci începură să zboare prin aer, luna plină se ridică în dosul dealului acoperit cu pădure, pe cerul senin. Era o seară liniștită, numai din când în când străbătea câte un freamăt printre frunzele copacilor, se auzea mugetul unei vaci ori lătratul unui câne.

Deodată, prin liniștea serii, de departe, ca prin vis, străbate de pe dealul din dosul grădinii sunetul unui fluier, o doină ce se ridică și cade ca un șir de mărgăritare.

Marta tresare și se ridică asemenea unei căprioare speriate, ascultă, oprindu-și răsuflarea, la dreapta și stânga, înșiră sunetele, alcătuiește doina, apoi fața i se înseninează și se umple de strălucire.

"El", strigă ea pierdută în înțelesul acestui cuvânt, apoi se pornește ca fiind cuprinsă de-o vrajă, iese pe portița din dosul grădinii, trece prin gardul de spini ce împrejmuiește viile și merge dusă, fără de gânduri, înfierbântată, cu părul desfăcut, cu ochii plini de văpaie, cu obrajii aprinși, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul mișcat de viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce și duios, printre rândurile de viță, prin desimea tufișului, tot mai iute, tot mai neastâmpărată, tot mai îmbătată de fericirea apropierii.

În sfârșit, vede murgul păscând și pe Miron rezemat de un stejar singuratic, îl vede și ochii i se împăiengenesc.

- Miroane, Miroane ! țipă ea dezmierdată și fuge lângă dânsul.
Miron aude glasul plin de simțire, o vede grăbind spre el și rămâne cuprins de uimire.

- Marto ! Ah, Marto ! strigă el, apoi, deznădăjduit, aruncă fluierul, face un pas înainte și o cuprinde în brațele sale bărbătești.

- O, Doamne ! șoptește ea, închizându-și ochii. Cum te iubesc, Miroane, cum te iubesc !

Gurile lor se împreună în o lungă sărutare, obrajii ei se umplu de lacrimi, și astfel rămân câtva timp încremeniți în apropierea stejarului, sus, pe coasta luminată de razele lunii gânditoare.

Într-un târziu, Miron îi privi îndelung în față.

- Marto ! zise el încet, o singură dată trăiește omul, dar aș dori să mor în clipa aceasta. O ! cât de mult am gândit, cât de mult am visat, cât de des am furat fericirea, închipuindu-mă fericit. Tu n-ai fost la munte, nu cunoști podoabele lumii. Când cerul e senin și vânturile se așază la odihnă, auzi de jos, din vale, murmureala pâraielor, un zgomot așa și vecinic tot așa, atunci îmi iau fluierul, gândesc la tine și cânt. Cântecul îmi sfâșie inima, dar cânt ca să mi-o sfâșie. Când se stârnește apoi viforul și copacii se încovoaie, crapă și ies din rădăcini, când puhoiul năpădește, atunci privesc înspre dealul ăsta, îl caut din ceață și, când îl văd, mi se sfâșie inima, dar îl caut, ca să mi-o sfâșie. De când te-am văzut, Marto, parcă am șapte vieți: atât am trăit, atât am gândit, atât m-am zbuciumat, încât e minune că nu m-am mistuit. Iar acuma, când te simt în brațele mele, îmi vine să cred că tot te visez și, știind că nu visez, parcă mă topesc, mă sting, mă mistuiesc !

El tăcu.

- Vorbește ! îi zise Marta cu stăruință.

- Ah ! de ce-ai venit aici ? grăi Miron cu amărăciune. Ce gând te-a purtat ? Care ursită te-a mânat ? De ce nu mi-ai lăsat liniștea amărăciunii, pe care o iubeam atât de mult ? Nu am dorit niciodată mai mult decât atâta. Într-un an o vorbă bună, o privire blândă, o strângere de mână. De când am auzit însă că în adevăr te măriți, mă cuprind gânduri nebune și umblu pribeag prin lume; nu-mi mai știu de turmă, nu-mi mai știu de ciobănie, ci stau pironit lângă acest stejar și privesc uscându-mă spre curtea voastră.

- Ah ! îi zise Marta deznădăjduită. Mă cuprinde groaza când mă gândesc, dar așa vrea tata.

- Ce vrea tata ? strigă Miron. Nu mai vrea nimeni nimic. Acum nu te mai scoate nimeni din brațele mele. Ori ești a mea, ori - o, Doamne, fă să n-o zic într-un ceas rău - ori te ucid cu mâna mea. Nu-mi mai sunt stăpân.

Marta se alipi mai dinadins de dânsul. El însă deodată o dete la o parte.

- Du-te ! îi zise apoi. De ce-ai venit ? De ce mă duci în ispită ? De ce mă scoți din minți ?

- Miroane ! grăi dânsa înduioșată, apropiindu-se de dânsul și cuprinzându-l din nou cu brațele ei rotunde. Nu mă trimite ! Lasă-mă să vin mereu la tine, să stăm împreună, să ne plângem de lume, să ne povestim dragostea. Miroane ! strigă apoi din nou și îl sărută. Nu mă lăsa, căci pier !

Miron sta zguduit de lupta ce se petrecea în sufletul lui. Numai acum ajunsese a-și da pe deplin seama despre cele ce se petreceau cu dânsul. Încetul cu încetul, fața lui se umplu de o liniștită asprime.

- Marto ! grăi el încet. Noi trebuie să ne despărțim pentru totdeauna. Ceasul acesta e zestrea vieții noastre. Nu uita că ești fiica Mihului. Ce ar zice lumea dacă te-ar vedea aici cu mine ?

Marta tresări și privi înspăimântată împregiur, apoi se îndreptă și rămase tulburată înaintea lui.

- Da ! mă duc, zise ea, dar să știi că mă prăpădesc.

- Dumnezeu să-ți binecuvânteze tot pasul ! grăi Miron trist, apoi o cuprinse în brațe, o sărută și după aceea se despărțiră în tăcere.

Păstorul privi timp îndelungat spre sat. Într-un târziu se mișcă, își ridică fluierul, îl puse pe genunchi și-l frânse, aruncând bucățile la dreapta și la stânga, apoi încălecă pe buiestraș și plecă spre munte

Cocoșii cântau de zori, vitele mugeau, păsările își spălau penele, ziua tot mai mult se revărsa și tot mai mult se dezvăluia din noapte.

Mihu se zvârcolea în culcușul său. Nu mai putea să-și dea sama dacă a dormit ori dacă a stat treaz toată noaptea, ci ședea cuprins de oboseală, asemenea unui om care a trecut printr-un șir de zguduiri și nu-și mai este stăpân pe o singură cugetare hotărâtă. Îi era silă să se ridice și-l cuprindea un fel de leneșă îngrozire când se gândea că peste zi are să primească oameni acasă, să vorbească și să fie cu băgare de seamă la tot ce zic alții și la tot ce trebuie să zică ori să facă el însuși.

Sculându-se, Mihu era mai ursuz decât totdeauna și se mișca ticăit și fără nici o treabă prin casă: simți dar o adevărată ușurare când Safta deschise ușa și intră cuprinsă de îngrijare la dânsul.

- Mihule ! îi zise ea cu stăruință. Eu nu știu ce e de capul Martei. Aseară a stat până târziu pe laița de subt părul din fundul grădinii ! Când s-a întors apoi în casă, era mâhnită și tăcută, iar după ce s-a așezat la odihnă, mereu suspina, mereu se zvârcolea în culcuș și plângea prin vis de se înăbușea. Eu nu știu ce o fi... sfârși ea ștergându-și lacrimile.

- Nu știi ! grăi Mihu îndârjit. Se vede că nu știi ! Ba s-a bucura că iese din casă. Se vede că eu mă bucur; se vede că tu te bucuri ! Știi că nu ne mai rămâne nici câne, nici pisică dacă pleacă ea. Toată casa se duce cu dânsa.

Îi era greu Mihului la inimă, dar nu se arăta și nu-și dezvelea slăbiciunea chiar nici înaintea nevestei.

- Așa-i ! urmă Safta. Astăzi dimineață am întrebat-o: "Marto, draga mamei, ce-ți e ?" Tăcea și tăcea. Nu puteam să scot o singură vorbă de la ea. Privea mereu la mine, parcă era speriată, parcă voia să mă roage, parcă voia să-mi ceară iertare. Și tăcea, încât îmi sfărâma inima. "Nimic, zise ea în sfârșit, dar grozav mi-e de greu. Roagă pe tata să nu facem azi logodna." "Cum ? nu vrei să te măriți după Toderică ?" o întrebai eu. "Da, îmi răspunse ea, mă mărit, dar mai târziu. Numai acum, nu." Auzi, Mihule, mi se rupe inima ! Trimite vorbă că astăzi nu se poate, că Marta e bolnavă, că eu nu sunt bine, că... în sfârșit, spune ceva.

Mihu asculta oprindu-și răsuflarea, iar când soția sa îi vorbi despre amânarea logodnei, privi îndelung și uimit la dânsa.

- Safto ! zise el apoi, ți-ai ieșit din fire ? Cum s-ar putea să mai schimbăm un lucru care e pus la cale ? Primesc oamenii lui Cosma, oameni de cinste, cu care nu te poți juca, le dau vorba mea, satul întreg știe că atât eu, cât și Cosma suntem gata de logodnă, și apoi, țop, ca din senin, să-mi calc vorba pe care am grăit-o cu multă chibzuială și să mă fac de râsul lumii !

- Dar Marta nu voiește! grăi Safta.

- Nu voiește ? răspunse Mihu nedumerit. Știu și înțeleg că nu voiește. Dar voiesc eu, și așa trebuie să fie, cum... trebuie să fie.

- Dar, Mihule, e grozav !

- Nevastă ! îi strigă Mihu aprins. Dă-mi pace ! Nu-mi pune foc în creștetul capului, căci să nu am Dumnezeu dacă nu sfărâm tot ce-mi cade în vedere. Așa trebuie să fie ! Lasă-mă !

Safta ieși, iar Mihu rămase umblând prin casă.

"Am să trag o nuntă, încât să-i meargă vestea în șapte țări, își zise el într-un târziu. Un an întreg să nu se mai curme beția, și nepoții să povestească cum a fost când Mihu și-a dat fata din casă și a făcut legătură de cuscrie cu Cosma Florii Cazacului !"

Ieșind în curte și mergând pe la grajduri, Mihu nu găsea nimic după dorința sa, certa pe toți ce-i ieșeau în cale și nu-și mai găsea răbdarea obicinuită.

- Astăzi stăpânul nu e deloc cu chef, zise Marcu, parcă-i vine să caute cearta cu lumânarea.

Peste puțin, Mihu ieși din curte și plecă să meargă la casa satului și de aici la biserică.

Ținându-și bățul lung în mâna dreaptă, el mergea drept pe mijlocul uliței, cu capul ridicat, cu pași lați și legănându-și mereu trupul. Pretutindenea pe unde trecea, la dreapta și la stânga oamenii se grăbeau și își descopereau capetele, femeile stau cuviincioase, iar nevestele tinere, fetele și copiii grăbeau să-i atingă mâna cu fruntea.

Oricât de mâhnit, el se simțea bine.
Dădea mereu din cap la dreapta și la stânga, întreba pe unul ce mai face, apuca bărbiile unei fete și o necăjea cu măritișul, le da câte un ban copiilor, iar dacă erau din casă mai bună, le lăuda frumusețea și, astfel, mergea încet înainte. Simțea că toți privesc în urma lui, toți vorbesc despre dânsul și toți așteptau cu neastâmpăr nunta pe care avea să o facă.

Când se gândi la nuntă, inima iar i se strânse. De când știa că Marta nu ar dori ca logodna să se facă astăzi, mâhnirea îi era cu atât mai adâncă. Se stăpânea însă și se mângâia cu mult prețuita încuscrire.

"Da ! își zise el. E mare cinstea pe care i-o fac eu dându-i odorul casei mele".

Plin de aceste simțiri, el sosi la Pârâul Corbului.
Aici locul cade. În partea despre care venea Mihu, sus, pe dâmb, este o casă, și înaintea casei vreo cinci-șase femei ședeau pe niște pietre la vorbă.

Când se apropie, femeile se ridicară și rămaseră privind în urma lui. Mihu privi zâmbind la ele, își clătină încet capul și înaintă mai departe.

Pârâul era aproape toată vara sec și nu se umplea decât pe vremi ploioase. Și atunci era însă atât de mic, încât carele și oamenii treceau fără multă greutate prin el. Un om era însă care foarte adeseori trecea pârâul și căruia nu i se cuvenea să treacă sărind de pe un bolovan pe altul. Chiar însă dacă Mihu ar fi trecut însuși, Marta era fată mare; așadar, încă acum doi ani Mihu poruncise slugilor să facă o punte pe la un loc mai strâmt. Puntea, cam de doi stângeni și jumătate de lungă, era făcută din doauă scânduri de fag puse alăturea pe niște pari groși, înțepenite prin mari cuie de fier. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lângă punte decât peste ea, dar în vreme de ploaie, când pârâul se umfla, ea slugea întregului sat de trecătoare.

Când Mihu dete să scoboare spre podeț, văzu ivindu-se din dosul gardului de peste pârâu un om înalt și gros, care venea spre dânsul călcând din greu, încât parcă era să se clatine pământul sub picioarele lui.

Acest om era Cosma Florii Cazacului.
Nu se putea un lucru mai neplăcut. Astăzi era bine să nu se întâlnească viitorii cuscri și chiar întâlnindu-se să fie destul de departe, pentru ca, dându-și binețele cuvenite, fiecare să poată merge mai departe, ca și când nu ar ști nimic despre cele ce aveau să se petreacă spre seară. Aici, la punte, ei trebuiau să treacă unul pe lângă altul, ei trebuiau să-și dea mâna, trebuiau să stea de vorbă.

Mihu își încreți sprâncenele.
Sus, înaintea casei, stau femeile și priveau în urma lui; jos era puntea îngustă, pe care nu puteau să treacă doi oameni alăturea, și vorba era care căruia să-și dea cinstea întâietății.

Ei se apropiau de punte cu pași nehotărâți, dar se apropiau astfel încât să sosească deodată la cele două capete ale scândurii.

Mihu stete puțin la îndoială, apoi se îndărătnici și, auzind femeile în dosul său, puse piciorul pe scândură.

Tot atunci Cosma călca puntea, ce se încovoia sub pasul lui. Cam pe la mijlocul punții ei își ajunseră piept la piept și se opriră turburați și posomorâți față în față.

- Noroc bun ! grăi Cosma necăjit.

- Să dea Dumnezeu ! îi răspunse Mihu cu amărăciune.
Ei își strânseră mâna și steteră câtva timp tulburați și căutând mereu să meargă fiecare mai departe, iară femeile de dinaintea casei începură a-și astupa gurile.

- Prost e făcută puntea asta, grăi Cosma.

- Îmi pare rău, îi răspunse Mihu supărat, căci eu am făcut-o.

- Apoi rău ai făcut-o, îi zise celălalt nerăbdător, încât nici nu pot să treacă doi oameni cinstiți pe ea.

- Poftește și treci ! grăi acum Mihu, și sări la dreapta de pe punte.

-A, nu ! ferească Dumnezeu ! A d-tale e puntea, îi răspunse Cosma, și sări la stânga, în albia pârâului.

Femeile nu se mai putură stăpâni și începură să bufnească.

- Dacă era făcută de d-ta, trebuia să-mi dai mie pasul întâi la trecere ! strigă Cosma și se depărtă cu obrajii roșiți.

- Se-nțelege ! răspunse Mihu stăpânindu-și mânia. Numaidecât ! Cine sunt eu ! Auzi ! Trebuie să-i las pasul întâi !

Mergea apoi Mihu, mergea fără de a mai privi la dreapta ori la stânga, mergea drept înainte, și femeile parcă veneu în urma lui și bufneau, și râdeau în hohot, și-și băteau joc de dânsul. Vedea cum una fuge la alta, cum își spun întâmplarea, cum fiecare îi pune câte-o codiță, câte un cornuleț, cum întregul sat nu mai vorbea decât despre rușinea pe care a pățit-o.

Nu mai putea să meargă la casa satului, nici la biserică; el intră prin vii și se întoarse pe la Fântâna Corbului acasă.

- Ce e, Mihule ? îl întrebă Safta când îl văzu întorcându-se înainte de vreme.

- Nimic, toate sunt bune ! răspunse el intrând în casă.

Pe la amiazăzi tot satul știa că Mihu s-a certat cu Cosma, iară după-amiazăzi oamenii și femeile stăteau grămezi-grămezi și nu vorbeau decât despre nemaipomenita întâmplare.

Unul, mai știutor de tainele celor două case, îi spunea șoptind prietenului său mai apropiat că Toderică se întâlnise vineri seară cu Anica Podarului la portiță, că Anica l-ar fi necăjit cu însurătoarea și că el ar fi zis că Marta e subțirică, încât n-ai ști ce să faci cu ea, temându-te ca nu cumva să o frângi între degete și alte asemenea lucruri de luat peste umăr ar fi grăit Toader. Anica le-a spus toate aceste Floarei lui Ciucur, iar Floarea a dat vorba mai departe, încât Safta a prins de veste de vorbele pe care le grăise Toderică, viitorul ei ginere, și grozav s-a supărat și a început să facă gură. Mihu, blând ca totdeauna, numaidecât a plecat la Cosma, voind să-i spună că, dacă e vorba așa, apoi nu-i mai dă fata. Așa s-au întâlnit apoi pe punte și s-au certat din pricina vorbelor pe care le grăise Toader.

- Așa o fi ! ziceau oamenii și clătinau gânditori din cap.
Cu deosebire însă fetele și nevestele tinere nu erau mulțumite cu această lămurire. Tița lui Colac auzise de la cineva că lucrul stă cu totul altfel. Adică Marta nu ar fi voit să se mărite după Toderică, fiindcă ar fi în dragoste cu Miron și, auzind Simina despre aceasta, i-ar fi zis Cosmii să meargă la Mihu și să-i spună că, dacă-i vorba așa, apoi nu se mai duce Toader la pețite. Așa s-au întâlnit pe punte și s-au certat.

- Așa o fi, soro ! își ziceau femeile și nu se mai îndoiau despre nimic.

- Nu spuneam eu că nu are să iasă nimic din toată nunta aceasta ? zicea una. Și orbul putea să vadă că lui Toderică nu-i umblă mintea la însurătoare. Mereu pe la șezători, mereu pe la portițe...

- Așa-i, soro ! îi răspundea alta. Apoi Marta ? N-ai văzut cum se leagă de Miron ? Nu ziceam eu ? Dacă-i odată bogată, își alege cel puțin un bărbat încât să-i cauți pereche.

Astfel, din vorbă în vorbă, satul ajunse la înțelegere și, pe când se înseră, toți știau cum s-au petrecut lucrurile și nici unul nu se mai îndoia că Mihu odată cu capul nu-și va da fata din casă.

Când era însă vorba de Miron, mulți clătinau din cap și ziceau:

- Multă apă va mai trece pe Pârâul Corbului până ce Mihu își va da fata după un cioban.

Femeile însă nici despre aceasta nu se mai îndoiau.
În vremea aceasta Toader era vesel, Simina era necăjită, Cosma era mâhnit, Marta îi făcea cu ochii plini de lacrimi mărturisiri Saftei, Safta asculta răcită până în adâncul inimii, iară Miron cutreiera culmile munților ascunși în ceața depărtării.

De când a strâns pe Marta în brațe, de când a sărutat-o, de când a dezvelit scumpa taină a vieții sale, sângele îi rămăsese înfierbântat și sufletul lipsit de astâmpăr. O vedea mereu, și mereu fugea de dânsa; simțirea pe care o avuse atunci mereu se reivea, și el căuta mereu să o gonească. Adeseori îl apuca o pornire de turbare, încât se simțea ucigaș și se vedea sfărâmând pe Toderică, pe Mihu, pe Cosma cu o singură lovitură. Și iarăși se alina pe o clipă, dar deodată îl apuca dorul și-l purta spre vale. "Mă duc, își zicea, o iau și o aduc aici, departe, departe de lume..." Dar cum putea să răpească mângâierea bătrânețelor ?

Norii se strecurau în liniște, unul câte unul, pe deasupra lui; luna mereu se ascundea în dosul lor și iarăși ieșea deasupra câmpului senin al cerului; stelele, carul cu boi, cloșca cu pui, întregi cetele strălucite pe nesimțite își mutau locul și înaintau pe calea robilor înspre cădere: păstorul zăcea întins pe spate, cu fața spre cer și cu privirea perdută în adâncul înălțimilor lumești, cu care atât de mult se deprinsese. Acest cer atât de străveziu, atât de limpede, era câmpia pe care Miron se juca în copilărie, era cartea cea mare din care în tinerețe își tălmăcea tainele vieții; iară acum, când, obosit de munca zilei, trupul lui era cuprins de amorțire, sufletul său dezlegat ca o pară de foc se ridica și se depărta de la fața pământului, pe care își părea atât de străin.

Grozav se îndârjise nenea Mihu. Ședea și iarăși ședea ceasuri întregi, fără ca să poată ieși la capăt cu gândurile sale.

Peste puțin el uitase întâlnirea neplăcută pe care au avut-o la punte și nu se mai gândea decât la răutatea oamenilor, care acum aveau despre ce să vorbească.

Îi părea că-i vedea adunându-se grămezi, că aude glumele lor proaste și adeseori îi venea să-și ia pălăria, să plece la Cosma și să-i ceară iertare, numai ca satul să rămâie de rușine cu clevetirile sale. Cosma îi zăcea greu la inimă, dar nu putea să se mânie pe dânsul. În sfârșit, amândoi erau părtași la aceeași soartă, amândoi deopotrivă dați pe gura satului; Mihu îl privea deci mai mult ca pe un păgubaș și prieten la nevoie. Duminica după-amiazăzi, Barbura lui Corbei veni să spună din partea Siminei că de cu seară nu poate veni, fiindcă se bolnăvise una dintre fetițe.

- Toate sunt bune ! grăi Mihu când Safta îl încunoștiință despre aceasta. Sângele i se ridică însă în cap; aceasta era o nemaipomenită necinstire pentru dânsul ! Îi părea bine că logodna nu se face, dar seara, când ar fi trebuit să se facă, îl treceau fierbințelile.

"Nu ! își zicea umblând neastâmpărat prin casă, atât de departe nu ar fi trebuit să meargă; dintr-un lucru atât de mic cum au fost vorbele de la punte nu ar fi trebuit să facă unul atât de mare, cum este acela de a strica o logodnă."

Luni dimineață, văzându-l mai deschis, Safta începu a se învârti pe lângă dânsul. Atât îi vorbise Marta despre Miron, încât capul și inima îi erau pline de chipul frumosului păstor; sta însă la îndoială și nu credea că Mihu va voi să audă despre dorințele Martei. De când era încă în leagăn, tata și muma se mângâiau cu gândul ca o vor mărita după Toderică, și acum nu putea să se împace cu gândul ca Marta să-și aleagă alt soț. Când își vedea însă fiica prăpădită și se uita în ochii ei stăruitori, începea să se înduioșeze; iară când Marta scăpa câte-o lacrimă, îndată îi zicea:

- Marto ! vino, draga mamei, să mergem la el.

- Nu, îi zicea Marta. Nu pot ! Du-te singură, căci mie îmi vine să mă ascund în fundul pământului.

Iar când Safta pleca, Marta fugea după dânsa și o ruga să nu meargă.

- Mihule ! grăi Safta în cele din urmă. Am să-ți spun o vorbă.
Mihu dete din cap și intră cu dânsa în casă, apoi se așeză tăcut.

- Precum văd, zise acum Safta întristată, din măritișul Martei nu are să se aleagă nimic.

- Nu știm încă, răspunse Mihu așezat. Să vedem ce zice Cosma.

- Ce zice ? îi întâmpină Safta. Pentru ce n-a făcut logodna ieri ? Se vede că și-a schimbat gândul.

- Nu știi ! grăi Mihu. Dacă ar fi astfel, trebuie să așteptăm, ca să-și trimită oamenii, pentru ca să-mi întoarcă vorba, după cum se cuvine. Iar dacă nu, urmă el stăpânindu-se, apoi o să vedem care-i mai tare.

- Se vede că Toderică nu o mai vrea pe Marta, grăi Safta cam tulburată.

- Nu o mai vrea ? zise Mihu aprinzându-se. Cum ? Ori nu-i pare destulă fată ?

- Nu te aprinde, dragă Mihule, răspunse nevasta, dar vezi, pesemne s-o fi vorbind prin sat, și Toderică a auzit...

- Ce se vorbește prin sat ? întrebă Mihu albindu-se ca varul.

- Mihule dragă, îi zise Safta îngrijată, liniștește-te ! Nu te-am văzut niciodată atât de nerăbdător. Vezi, tu știi cum sunt tinerețile. S-ar putea ca Martei să-i fi căzut vreun flăcău la inimă, și Toderică să fi auzit și așa să nu o mai voiască.

- Cum așa ? întrebă Mihu cu ochii mari.
Safta suspină din greu, apoi începu să lăcrimeze.

- Mihule ! zise ea, niciodată nu ne-am gândit la una ca asta. Se prăpădește, piere, se usucă ! De ieri dimineață nu mai vorbește decât de dânsul; plânge și suspină, încât îmi sfâșie inima.

- Sărmana fată ! zise Mihu înduioșat. Pentru ce nu mi-ați spus mai demult ?

- Nu știam ! urmă Safta. A trecut un an de când îmi tot vorbește despre dânsul, mereu mi-l laudă, mereu îmi spune cât e de voinic, de frumos și de dulce la vorbă; totdeauna îmi vorbea, însă așa, că nu mă gândeam la nimic. Acum, deodată, nu o mai cunosc... și nu știu ce-i de făcut... Uite, Mihule, să nu te mânii; e cioban de la munte și nu știu...

- Un cioban ? șopti Mihu răcit în tot trupul.

- Da, un cioban, răspunse Safta.

- Și Marta îl iubește ?

- Da, încât se prăpădește, zise mama plângând.
Mihu căzu pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul în pumni și stete câteva clipe tremurând de zguduire.

- Mi-ați mâncat viața ! strigă el după aceea, ridicându-se. Ce să mă fac ? Mai bine îi sucesc gâtul decât să mă fac de râsul și de batjocura lumii ! Unde am ajuns !?

- Mihule ! o să-l uite cu vremea, grăi Safta călcându-și pe inimă.

- Da, strigă Mihu cu amărăciune. O să-l uite de dragul altuia. Lumea însă nu o să-l uite !

El își acoperi fața cu amândouă mâinile, stete puțin în luptă cu sine, apoi se îndreptă și grăi liniștit, dar aspru:

- Adă-mi fata !

- Mihule ! strigă Safta înspăimântată și cu ochii ațintiți asupra feței lui aspre.

- Adă-mi-o ! ori mă duc s-o aduc eu însumi, ca toți argații să vadă cum o aduc, îi zise Mihu.

Safta ieși, iară Mihu rămase nemișcat la locul în care se afla.
Peste puțin, Marta, însoțită de mamă-sa, intră cu capul ridicat și cu fața albă, dar liniștită.

- Marto! zise Mihu înăbușit. Dar ce să-ți zic ? Tu mergi de capul tău ?

- Nu merg, tată ! îi răspunse ea.

- Nu mergi ? dar umbli și vrei să te măriți precum te poartă gândul, grăi Mihu.

- Nu vreau ! răspunse Marta hotărâtă.

- Atunci ce vrei cu acel ticălos ? strigă Mihu purtat de patimă. Marta se zgudui în tot trupul, obrajii i se roșiră, ochii i se umplură de văpaie, buzele începură să-i tremure; ea făcu un pas înainte, apoi zise cu răceală:

- Taică ! nu zice că e ticălos, căci îți batjocorești fata ! Acele cuvinte erau grăite cu atâta simțire, încât Mihu deodată nu mai știu ce să-i facă, ce să-i zică.

Marta se apropie și se alipi de dânsul, își așeză brațul pe umărul lui, apoi grăi:

- Lasă, taică, nu te supăra ! Nu fi mâhnit ! Nu am să-l uit în viața mea, dar niciodată n-am să vă vorbesc despre dânsul. El s-a dus, pentru ca să nu se mai întoarcă. Poate însă că, dacă l-ai cunoaște, i-ai zice să rămâie, atât e de nu știu cum, încât nu se poate să-l vezi și să nu-i duci dorul. Nu cer să-l mai văd, dar doresc, taică, să-l vezi și tu, apoi mărită-mă după cine vei voi.

- Draga mea copilă ! răspunse Mihu mișcat. E mai bine să nu-l vezi nici tu și nici eu să-l văd. Mi s-ar sfărâma inima.

- Dacă socotești, tată, apoi fie și așa ! grăi Marta; după aceea ieși încet din casă, iară Safta ieși din urma ei.

Mihu se lăsă pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul pe cot și rămase vreme îndelungată pierdut în gânduri mistuitoare. Viața îi era ruptă în doauă, după toate câte a suferit în cele din urmă zile; acum se temea că nici în viitor nu-i mai rămâne nici o mângâiere. Nu se îndoia că Marta peste câtva timp se va alina și va pierde gândul de dragoste pentru păstor; dar suferințele ei erau mai grele pentru dânsul. Ar fi purtat și aceste suferințe, și nu-l mâhnea decât un singur gând: Ce va zice lumea ? Toată viața a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai bine despre dânsul; așa învățase de la părinți, așa se obicinuise, așa își găsea cea mai mare din mulțumirile vieții, și acum, deodată, vedea risipindu-se partea cea mai scumpă din prețul bogățiilor și al bunelor sale fapte.

Într-un târziu, el se ridică, își netezi fruntea, apoi grăi încet și fricos:

- Dar ce-mi pasă de gura satului ! După ce rosti aceste vorbe fața lui se schimbă; nu mai era Mihu, omul bun și blând, ci omul bogat, căruia nu-i mai pasă de nimeni.

Afară începură să latre câinii. Mihu ieși. Erau Mitrea și Simion. Stăpânul casei îi primi după cum se cuvenea, îi duse în casă, apoi, după ce-i pofti să șadă, îi întrebă ce gând bun i-a adus la casa lui.

- Pentru ca să nu facem multe cotituri la dreapta și la stânga, răspunse Mitrea, am venit pentru vorbele slabe pe care le-ați avut cu Cosma.

- Nu are pricină, grăi Mihu rece.

- Adică da ! urmă Mitrea. Cearta a fost din pricina copiilor, și vina, pe drept vorbind, nu este nici a unuia, nici a altuia. Și fiindcă se vorbește prin sat că nu ai fi voitor să-ți dai fata din casă...

- Așa-i ! zise Mihu, ne vine greu să ne despărțim de dânsa.

- Tocmai fiindcă-ți vine greu, urmă Mitrea, și, pe drept vorbind, știm că ai putea să faci cum vrei în casa d-voastre ! dar, fiindcă se vorbește prin sat că nici fata nu ar cam vrea și nu ai fi tocmai voitor să nu-i faci pe dorință, deoarece e singura pe care o ai...

- Așa-i ! zise Mihu mulțumit. Ținem să o vedem fericită.

- Și fiindcă se vorbește prin sat, urmă Mitrea, că ai fi hotărât să-ți iei ginere în casă, adică să zidești de alături o casă pentru Marta, și ai fi zis că nu râvnești la bogăția nimănui, căci ai de unde să dai...

- Așa-i ! zise Mihu, începând a se mândri. Mult, puțin, ne-a dat Dumnezeu, numai noroc să fie...

- L-a dat Dumnezeu ! grăi Simion.

- Și fiind astfel, încheie Mitrea, Cosma s-a gândit că nu ți-ar fi cu supărare dacă ți-ar înapoia vorba, te-ar ruga să fii bun iertător și să rămâneți cu cinste ca mai înainte.

Mihu stătea tulburat înaintea oaspeților săi.

- Așa-i, zise el, îmi pare bine de vorbele pe care mi le trimite Cosma, dar nu înțeleg cuvintele despre măritișul fetei mele.

- Vere Mihule ! grăi Simion așezat și cam aspru. Să-mi ierți vorba, dar ne ești cu supărare când vrei să ne ascunzi un lucru de care se reazemă cinstea casei de la care venim. Slavă Domnului ! satul nu e pustiu, și este pe ici, pe colo câte un om care știe ce se petrece prin casele vecinilor. Oamenii îți laudă dărnicia și spun cât de mult l-ai luat în drag pe Miron, oierul; iară d-ta voiești acum să arunci vina pentru stricarea logodnei asupra lui Cosma.

- Ferească Dumnezeu ! grăi Mihu, sunt gata să o spun întregului sat că vina e din casa noastră. Dar prin sat se vorbește mai mult decât este adevărat, și despre măritișul fetei mele cu Miron până acum nu s-a luat nici o hotărâre; aceasta vă rog să le-o spuneți tuturora.

- Dar a fost vorba, zise Mitrea.

- Da, să vă spun drept, răspunse Mihu, așa, în treacăt, a fost; și dacă ni s-a potrivi flăcăul, apoi cum va fi voia lui Dumnezeu !

- Te înțelegem acum ! grăi Simion zâmbind. Dar noroc să ai de ginere. Ce-i drept, flăcăul nu e bogat, dar e flăcău, încât să-i fie satului cinste de dânsul.

- Nu-l cunosc, zise Mitrea, dar așa se zice prin sat.

- Eu îl cunosc, grăi iarăși Simion, și ți-o spun din inimă. Mihu sta buiguit între amândoi, privea cu îndoială când la unul, când la cellalt și nu știa ce să le mai zică. El le dete mâna, îi petrecu până la poartă, dar nu-și mai dădea seama despre cele ce face ori zice.

Ar fi dorit să vie cineva să-l întrebe pentru ce au venit Mitrea și Simion; dar nimeni nu se arăta. Se întoarse dar în casă și începu să umble nedumerit în sus și-n jos. Se simțea cu totul alt om.

"Miron ! își zise el înseninat. Numele e bun. Se vorbește prin sat că aș fi hotărât să-l iau de ginere în casă, că aș fi hotărât să-i zidesc de alături o casă. Câte nu mai scornesc oamenii ?... Dar adică pentru ce să nu fie cu putință... Hm ! Cum zice Marta: poate că dacă l-aș cunoaște, aș judeca și eu altfel. Se-nțelege c-am fost cam pripit."

Și acum Mihu începea să dea cu socoteală că trebuie să fie ceva de flăcăul acela, dacă Marta îl iubea. Vedea în gândul său cum meșterii lucrează la casă, cum el însuși împarte porunci, vedea pe Marta cu copilul în brațe și auzea cum oamenii își zic: "Se vede că o durează pentru Marta". Îi părea că aude cum nepoții își povestesc: "Așa și așa era pe vremea când Mihu își luase ginere și-i zidise o casă".

Era un farmec nespus în toate aceste.
Mihu plecă spre ușă, dar când era să deschidă, se opri și zise: "Nu ! Nu încă ! să nu mă pripesc ! Să văd mai nainte, să mai întreb, să mă încredințez mai bine, să-l văd apoi cu ochii mei".

Iarăși începu să umble prin casă și să-și cumpănească gândurile.
Deodată fața lui se întunecă. Vedea pe Cosma înaintea sa, și sufletul i se umplea de amărăciune când se gândea că Cosma ar putea să-i zică: "Tot omul cu oamenii de seama lui !"

"Nu ! își zise Mihu, eu tot nu-mi dau fata după un cioban; mai bine să rămâie fată mare !"

VII

Casa lui Mihu era tristă și mâhnită, tinerețea și darul veseliei pieriseră din ea.

Safta, harnica gospodină, ședea retrasă și tăcută ceasuri întregi, fără de nici o treabă și departe de plăcutele griji ale casei. Dumnezeu îi dăduse destul; avea din ce să trăiască și nu se temea că-i vor rămânea copiii necăpătuiți.

Mihu, stăpânul mândru de bogățiile sale, dimpotrivă, din zori de zi până seara târziu muncea alăturea cu slugile. Feciorii îi erau încă tineri; le mai rămânea destulă vreme să muncească.

Marta, în sfârșit, era blândă, harnică și totdeauna în voie bună, gata de a le zâmbi celor ce-i privesc în față; dar ea nu mai era copila zburdalnică ce răsfăța lumea prin neastâmpărul veseliei. De pe o zi pe alta sângele îi pierea din obraji și vinele tot mai mult îi străbăteau prin pielița albă a mâinilor.

Despre întâmplările petrecute nimeni nu mai cuteza să vorbească, și această tăcere, purtarea liniștită și prefăcuta uitare îl umplea pe Mihu de îngrijare. Parcă se temea de ceva și, oriunde privea, el nu vedea decât o mustrare ascunsă. Sub acoperământul casei sale era mereu nedumerit, iar când ieșea între oameni nu-și mai găsea cumpătul și buna chibzuială de mai înainte, fiindcă se știa judecat în taină și nu știa judecata lumii. Ar fi dorit să vadă pe cineva plângând, dar nimeni nu plângea. Ar fi dorit să-l mustre cineva, dar nimeni nu cuteza. Ar fi dorit să se mai întâmple ceva, dar întâmplările se înșirau după obiceiul vremilor. Nu putea să-și dea seama ce dorește; simțea însă că lucrurile îl supără și că nu mai pot rămânea cum sunt. Toată casa i se schimbase, fără ca să poată înțelege destul de lămurit pentru ce. Inima i se umplea de amărăciune când vedea că nimeni în lume nu-și mai deschide sufletul înaintea lui și că a ajuns a fi străin chiar între pereții casei sale.

Adeseori sta și privea așa în lume, da din umeri și iarăși urma lucrul. Era o supărare în casă, dar avea să treacă și asta.

Zilele treceau însă, și nimic nu se schimba.
De pe o zi pe alta își pierdea răbdarea, se mânia fără ca să știe pe cine și-i venea poftă de ceartă. Perduse ceva ce nu mai putea găsi; era obișnuit cu o mulțime de lucruri, care nu i se mai puneau în cale; îi lipseau rostul obișnuit și tihna de toate zilele.

Cosma îi sta Mihului greu pe inimă. El era vinovat de toate; pentru el se urmează lucrurile cum s-au urmat. Dar socoteala era încheiată și Cosma parcă nici nu mai trăia pe fața pământului.

Într-o duminică, întorcându-se de la biserică, Mihu găsi pe Safta șezând singură la fereastra din casa cea mare. Atât era de adâncită, încât tresări când îl simți intrând în casă.

Mihu nu se mai putu stăpâni.

- La ce te gândești, nevastă ? grăi el.

- La ce să mă gândesc ? îi răspunse ea. Știi cum sunt gândurile: vin cu sila și se duc fără de veste.

- Așa-i ! zise Mihu ușurat. Dar, când ochii lor se întâlniră din nou, el văzu furișându-se o lacrimă din ochiul soției sale.

- Safto ! zise el cam aspru. Prea te dai după fată.

-Dar n-o vezi cum e ? îi răspunse nevasta cu amărăciune.

- Ce zice ? întrebă Mihu liniștit.

- Nimic ! grăi Safta. Nu vrea să se dea în vorbă despre dânsul. Mihu rămase câtva timp cuprins de o vie îngrijare.

- Safto ! grăi el hotărât. Să o mărităm după el.

- Fă cum vrei, răspunse ea.

- Să fac cum vreau ? zise Mihu. Ori nu văd că v-ați pierdut odihna și v-ați schimbat firea ? O să mă duceți până la anul tot așa. Vreau cum vreți voi !

- Mihule ! grăi acum Safta. Nu zice că noi voim ! Tu ești stăpân în casă; tu fă cum vei chibzui.

- Așa-i ! zise Mihu tulburat. Așa-i ! zise iarăși, ridicându-și mereu părul de pe frunte. Așa-i ! eu am să hotărăsc.

Ar fi dorit ca Safta să mai zică ceva; Safta însă, văzând că el nu mai zice nimic, tăcu și ea. Astfel au stat, fiecare cu gândurile sale, până ce a intrat Marta, ca să întrebe dacă nu vor să șadă la masă.

Mihu acum simțea pe umerii săi întreaga sarcină a lucrurilor viitoare, dar nu se putea hotărî. Dacă ar fi fost cineva să-l împingă într-o parte ori în alta, fie un copil, fie chiar unul dintre slugile sale, el s-ar fi bucurat; acum însă chiar nici Safta nu-i mai zicea: "Eu nu zic să faci, bărbate; cred însă că ar fi bine."

Era în sufletul lui o luptă care de la sine nu se mai putea curma, și în câteva zile această luptă îl secă de puteri. Miercuri luă deci un fel de hotărâre, își puse în gând să cunoască, înainte de toate, pe Miron, iar joi de cu zori plecă la munte, zicând că merge să vadă turma dusă la jir.

Seara, când se întoarse, buiestrașul era plin de spumă. Mihu descălecă încet, iar când Safta îl întrebă despre trebile zilei, el răspunse scurt și cuprinzător: "Toate sunt bune !"

A găsit stâna lui Miron, dar pe Miron nu l-a mai găsit. Plecase cu vreo trei săptămâni mai înainte. Își vânduse partea din turmă, își luase vițeii și juncanii și plecase, nimeni nu știa unde și nimeni nu știa pentru ce. Se dusese în lume.

Mihu tăcea, deși era cuprins de o viuă părere de rău. Marta, fata lui cea înțeleaptă, tot mai strâns i se lipea de suflet, se simțea parcă anume făcut de Dumnezeu numai de dragul ei, și chiar feciorii săi îi păreau străini.

Dară Marta era mulțumită și nu mai cerea nimic, iară el însuși nu mai avea nici o dorință pentru dânsul.

Era tristă casa lui Mihu, tristă și mâhnită...

VIII

remea dă și vremea duce: vremea e stăpâna lumii. Trecuseră doi ani de zile de când casa lui Mihu fusese zguduită. Farmecul întâmplărilor stinsese dureri și dorințe, dar nu a putut pune inimile la locul lor de mai nainte.

Despre Miron nu se mai vorbea prin sat decât din când în când, pe la șezători sau în serile de iarnă, când fetele și flăcăii se adunau la clacă.
Și atunci însă vorbele se înșirau ca într-o poveste rămasă din bătrâni. Toată lumea știa că Miron s-a dus în lume; nimeni însă nu știa unde s-a dus și ce s-a făcut. Unii credeau c-a intrat în oaste, alții că a trecut munții și iarăși alții credeau că a trecut în Țara Turcească și că nu se va întoarce decât cu chimirul plin de galbeni. Singură Marta ar fi știind unde e Miron, dar nimeni nu cuteza să o supere cu întrebări, fiindcă știa de mai nainte că-i va tăia vorba. În casa lui Mihu, Miron era uitat; Safta de mult nu se mai gândea la el, iar Mihu numai atunci își aducea în treacăt aminte, când prietenii buni îl apucau cam pe departe despre măritișul fetei, lăudându-i pe câte un flăcău ce ar fi bun de ginere în casă. Mihu își aducea aminte privirea cu care îl întâmpina fiică-sa când era vorba de asemenea lucruri, se făcea că nu înțelege și se întorcea mâhnit acasă.

Nu mai erau vremile de demult. Mihu zidise casa de alături, pe care și-o gândise odinioară atât de frumoasă. Vasilie se însurase și avea un copil. Tata și feciorul erau vecini și oameni de aceeași casă, cum le venea mai bine. Safta avea noră în casă și nu avea, când i-ar fi fost cu supărare. Nepotul era când la mama, când la bunica și când iarăși la mătușa, era purtat de pe braț pe braț și le da tuturora de lucru și pe toți îi întinerea.

Și Toader se-nsurase.

- N-am zis-o ? strigau nevestele, pe când era logodit cu Anica Podarului. Și orbul putea să vadă cât de colo !

Se vorbea că Mihu era să fie nun, deoarece ținea foarte mult la cinstea cumetriei și e mare om de casă acela care ne cunună copiii și ne botează nepoții. Dară Cosma nu știa dacă Mihu ar fi bun voitor de a primi, iar Mihu era jignit și nu-i venea să se arate doritor de cinstea cumetriei.

Mihu, cu toată casa, a fost poftit la un scaun de odihnă, un pahar de băutură și mai multă voie bună, și, poftit fiind, nu putea să lipsească. La nuntă apoi, încetul cu încetul, sufletele se deschiseră; înspre seară, Safta se sărută cu Simina, iară la miezul nopții Mihu strânse mâna cu Cosma.

- Să trăiești, cumetre ! îi zise el din toată inima. Dacă nu-mi ești, țin să-mi fii, cu voia Domnului, țin să-mi dai cinstea aceasta !

- În partea mea e cinstea ! răspunse Cosma, îndreptându-se cu mândrie, înalt și gros.

S-a schimbat casa lui Mihu, s-a schimbat satul, lumea întreagă s-a schimbat; numai Marta rămăsese tot cum a fost, blândă, harnică și totdeauna în voie bună. Dar atât de demult era că Marta fusese tot astfel, încât nimeni nu-și mai aducea aminte de vremile acelea în care era altfel; lumea se deprinsese cu firea ei, și parcă ea totdeauna a fost fată înțeleaptă. Acasă, la biserică, la joc, la clacă, la nuntă, pretutindenea față cu oamenii ea se arăta scurtă la vorbă, în voie bună și plină de bună-cuviință: așa o știa Safta, așa Mihu, așa o știa lumea întreagă.

Numai câteodată ea își pierdea răbdarea obicinuită.
Cu deosebire de când se făcuse bunic, Mihu începu a fi stăruitor. Își vorbea mereu despre perii încărunțiți înainte de vreme; se tânguia că n-a avut noroc, spunea mereu că o singură dorință ar mai avea în viață; ba într-un rând îi vorbi Martei despre vredniciile lui Lepădat, feciorul lui Petrea Dogarul, și în alt rând despre Dinu, feciorul lui Popa Nichita, preotul din Bălășeni.

Când se apropia toamna, Marta pe zi ce mergea se făcea tot mai nedumerită și mai gânditoare, adeseori era tristă, dorea singurătate, în sfârșit își perduse liniștea. Adeseori, când serile erau frumoase, îi plăcea să stea vreme îndelungată pe laița din fundul grădinii, cu capul rezemat de tulpina părului și pierdută în gânduri nehotărâte.

- Marto ! îi grăi Floarea, soția lui Vasilie, văzând-o pierdută astfel în gânduri. Ia mai lasă gândurile ! Nu te întrista. O dată-i lume, o dată-i tinereță !

- Eu să mă întristez ? întrebă Marta uimită. Dar pentru ce ?

- Pentru ce ? grăi nevasta. Te văd că stai mereu pe gânduri.

- Ești nu știu cum, grăi Marta cu voioșie. Uite, urmă apoi mai încet, tu poate că nici nu-i înțelege: stau ici și privesc în lume, îmi închid ochii și privesc mereu și nu gândesc nimic. E, nu știu cum, minunat locul !

Floarea dete din umeri.

- Și te gândești la el, zise ea apoi cam necăjită.

- La el ? întrebă Marta, privind-o cu ochii mari. La cine ? Deodată ea se cutremură și se îndreptă spre Floarea.

- Înțeleg ! zise zâmbind. Da ! mă gândesc câteodată, dar foarte arareori... E mult de atunci; parcă nici nu-i adevărat.

- Ei bine ! atunci pentru ce nu vrei să te măriți ? grăi nevasta.

- Nu cumva crezi că pentru el? o întrebă Marta speriată.

- Dar ce altă să cred ?

- Să vorbim despre alte lucruri, îi zise Marta. Știu că n-ai să mă înțelegi ! Atât mă simt de bine așa cum sunt, încât nu mă pot hotărî să mă mărit.

Floarea iarăși dete din umeri, dar, privind în fața Martei, nu mai îndrăzni să-i vorbească despre măritiș. Ele mai steteră câtva timp de vorbă, apoi se întoarseră în curte.

Înainte de a dormi, Marta se gândi timp îndelungat la Miron. Ar fi dorit să știe ce s-a făcut, unde este și cum își petrece zilele. Dar această dorință, odinioară atât de vie, încât îi punea sângele în fierbere, acum era ca o blândă suflare de vânt, de care frunza plopului abia se clatină. Și-l închipuia, dar nu putea să-l mai vadă înaintea ochilor închiși. Era șters din sufletul ei, și în urma lui nu rămăsese decât o plăcută aducere-aminte a șirului de întâmplări și zguduiri sufletești prin care trecuse. Dar această aducere-aminte era atât de plăcută, încât Marta își strânse ochii și suspină când gândi că și aceste urme vor mai pieri din sufletul ei. Ar fi voit să plângă, și nu putea. Grozav îi părea viața de deșartă: nici o dorință și nici o durere nu mai vedea într-însa.

Era duminecă. Marta se duse la biserică și după prânz petrecu până în amurgul serii la joc.

Seara, întorcându-se de la joc, se opri cu tovarășele ei la Fântâna Corbului, se așeză pe doaga fântânii și stete câtva timp gânditoare.

- Țineți voi minte când ne cânta Miron din fluier ? zise ea, și întâia oară după doi ani de zile începu să vorbească despre dânsul.

Pe când sosi acasă, luminile se aprindeau.
Erau oaspeți la casă.
Încă de joi, Pintea Dubăul trecuse cu vite la târg și stătuse câteva ceasuri la prietenul său, Mihu, având cu sine, ca din întâmplare, și pe tovarășul său, Manea Vătafului. Acum ei se întorceau de la târg și, după cum îi poftise Mihu, trăseseră la gazdă, pentru ca mâine-zi să plece mai departe, fiindcă era cale de o zi până la Valea-Sărată, tocmai dincolo de munte.

Marta știa de ce e vorba. Încă vineri seara, Safta îi spusese că Manea e un om foarte cumsecade, așezat și cam știutor de carte. El avusese nevastă și doi copii, dar i-au murit, sărmanul de el.

La cină era masă mare. Pintea, ca om sfătos, ținea firul vorbei când cu Mihu, când cu Safta, când cu Vasile; vorbea însă mai ales despre "la noi" și "la d-voastre" și zicea mereu că, dacă n-ar fi om cu casă, și-ar căuta aici o nevastă și nu s-ar mai întoarce.

Manea, un om cam de treizeci de ani, scurt și spătos, cu mustața groasă și cu ochii mari, ședea rezemat pe spatele scaunului, da din umeri, zâmbea din când în când, dar nu sporea vorbele.

Toată seara Safta și Floarea erau vesele, Vasilie sta retras, iară Mihu se mișca nerăbdător pe scaun. Marta era blândă, deșteaptă și mai în voie bună decât de obicei.

După masă Mihu căută să fie singur cu Marta, iară ea nu-l ocoli. Privirile lor se întâlniră, dar Mihu nu știa cum ar vrea și cum nu.

- Ce zici, Marto ? grăi el în sfârșit.

- Ce să zic ?... răspunse ea. N-aș vrea, taică. Dar odată tot trebuie să fie și e mai bine așa.

- Așa-i, fata mea, zise Mihu, mai stete puțin cuprins de nedumerire, apoi ieși.

Marta rămase câtva timp nemișcată. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea ridică amândouă mâinile, își acoperi fața și își șterse lacrimile din ochi.

- Doamne, cum trece vremea ! zise ea și ieși în urma tătâne-său.

Era bâlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bâlciuri vestite, la care oamenii se adună până de peste noauă țări și noauă mări.

Când ziua de Sfântul Dimitrie se apropie, pe coastele munților, prin înfundăturile văilor, de-a lungul Podgoriei, pretutindenea pe unde omul și-a întemeiat adăposturi, până la cele mai depărtate odăi de pe șes, lumea se pune în mișcare.

Sărata se începe de jos, de pe țărmurii râului, unde se despart văile și se crucișează drumurile de țară, și se întinde sus pe coaste până la plaiul întins, unde încă de joi se înșiră corturile neguțătorilor și cârciumile însemnate cu steaguri în mai multe fețe. Vineri, drumurile de dimpregiur încetul cu încetul se umplu, și până seara zgomotul lumii adunate umple văile din fața coastei.

Dar bâlciul e mai ales o sărbătoare de întâlnire și de veselă petrecere. Lumea cea multă, oamenii ce vin ca să vadă și să se arate, fetele și nevestele tinere, gătite ca de nuntă, flăcăii sprinteni și gata de a se prinde la horă, călușerii mlădioși și iuți la pas, întreaga lume veselă nu se adună decât duminecă.

Duminecă lumea curgea mereu: unii urcau din sat, iar alții veneau despre munte.

În apropierea intrării despre munte, încă de sâmbătă seara se așezase un car cu patru boi, încărcat pe jumătate cu fân. Duminecă dimineața fânul era descărcat și aruncat la proțapul carului, iar cei patru boi, dimpreună cu cinci juncani, rumegau împrejurul porșorului de fân.

În carul deșertat erau un fier de plug, câteva coase, o peatră de râșniță și, legate la un loc, mai multe lucruri de ferărie.

Miron ședea pe latura carului și privea când spre munte, când spre bâlci.

Marta era logodită cu Manea Vătafului, așa-i spusese cineva cu câteva zile în urmă, și astăzi era să vie la bâlci, ca să cumpere darurile de nuntă și să se arate lumii.

Dorea să o mai vadă o dată.
Vremea trecea însă, soarele se ridica mereu pe cer, dară trăsura Mihului Saftei nu se ivea despre munte.

Miron de mult începuse a fi nerăbdător, dar fața îi rămânea plină de o liniștită oboseală și privirea i se muta încet de la un lucru la altul.

Câteodată el se ridica cumpătat și stătea timp îndelungat în car. Cioarecii strâmți de aba, cămașa lungă până aproape de genunchi, cusută pe margine cu fire de mătase galbenă și încheiată la brâu cu chimirul îngust, din care ieșeau plăselele groase ale unui cuțit, pieptarul albastru, cu cinci bumbi lătăreți, mânecile largi tivite tot cu mătase galbenă, pălăria lată, ce-i sta dată îndărăt, încât acoperea tot părul tuns și lăsa dezvelită întreaga frunte rotundă și netedă, toată înfățișarea i se potrivea cu cumpătul mișcărilor și cu înțelepciunea ochiului. Din când în când, el își apuca musteața groasă, dar scurtă, cu buza de din jos și o netezea, apoi iarăși rămânea cu buzele strânse și cu fața nemișcată.

Marta era să se mărite. Era un lucru firesc să se mărite. Așa se petrec lucrurile în lume, iar nu altfel. Dar voia s-o mai vadă o dată, și atât !

În zadar aștepta însă, căci Mihu, care stătuse de gazdă la Pintea Dubăul, intrase despre sat și, pe când Miron privea nedumerit spre deal, trăsura lui Mihu și aceea a Dubăului traseră la umbra unui carpăn din apropierea pădurii de la dreapta. Mihu și Pintea săriră voinicește pe iarba uscată, iar nevestele se deteră jos și începură a-și scutura hainele și a le potrivi pe trup.

Urmară apoi vorbele... că lumea e multă... că locul e frumos, că timpul e potrivit, în sfârșit, după cum e obiceiul omului când sosește undeva.

- Acum voi plecați în căile voastre, că noi mergem să vedem cine, cum și în ce fel, zise Mihu în sfârșit, poftind pe Pintea să meargă cu dânsul. Se putea ca, din întâmplare, să dea peste Manea. Era vorba ca deseară să vie cu toții la casa lui, apoi mai aveau să cumpere mai una, mai alta; nu-l puteau deci lăsa să-i caute de-a oarba prin târg.

Plecând, Mihu și Pintea o luară cu pași măsurați spre partea unde lumea se înghesuia. Intrați apoi în bâlci, nu înaintau decât pas cu pas. Aci era un prieten, colo o rubedenie și iarăși în altă parte un cunoscut de mare cinste. Mereu stăteau de vorbă. Pintea spunea, așa cam pe departe, cum adică s-a întâmplat ca Mihu să fie la bâlci, iară Mihu, deși nu era tocmai în voia lui cea bună, simțea că umblă prin mijlocul lumii și zâmbea mulțumit.

Peste puțin se opreau la niște saci cu bucate, la o pereche de boi frumoși, la un cal trupeș, la un vraf de lemnărie; pentru ca vorba să fie scurtă, umblau ca prin târg.

Dar Pintea ducea pe Mihu spre partea de la deal, unde știa că va găsi pe Manea.

Când erau să treacă pe lângă carul în care stătea Miron, Mihu se opri și începu să se învârtească împrejurul juncanilor.

- Bună prăsilă, zise el, apoi se întoarse spre Miron și rămase câtva timp cu privirea ațintită la el.

- Cum ții juncanii ? întrebă el.

- Nu-i vând, răspunse Miron rece.

- Ce-ai dat pe ei ? întrebă iarăși Mihu.

- Nu i-am cumpărat, răspunse iarăși Miron. Mihu mai privi o dată sus la Miron, apoi se întoarse jignit, ca să plece mai departe.

Fața lui Miron se deschise. El puse mâna pe leucă, își dete vânt și, rezemându-se pe braț, se aruncă din car înaintea lui Mihu.

- Sunt de prăsila mea, zise el zâmbind cu bună-cuviință, și-i vând, dacă sunteți doritori de a-i cumpăra.

Mihu era mulțumit.

- Nu tocmai, zise el, însă îmi plac juncanii și doream să le știu prețul. Îi aduci de departe ?

- De la Vadu-Rău, răspunse Miron.

- Cum ? tocmai de la câmpie ? întrebă Pintea uimit. Dară soiul pare a fi de munte.

- Așa-i ! grăi Miron. Sunt prăsiți la munte, dar în urmă i-am adus la câmpie.

- Așa mai înțeleg și eu ! să ai noroc, nepoate ! grăi Mihu și plecă mai departe, iară Miron se aruncă din nou în car, apoi privi câtva timp în urma celor doi oameni atât de cumsecade.

De la depărtare cam de-o sută de pași bătrânul se uită încă o dată îndărăt.

Miron tresări. Era ceva în privirea aceea...
Ce era... El cunoștea portul, portul satului în care petrecuse cele mai frumoase zile ale vieții sale; cunoștea omul, îl văzuse adeseori la biserică.

"Mihu ! zise el mișcat. Cum a îmbătrânit !" Așadar, Marta era în bâlci, aici, aproape, poate cu totul aproape.

Cuprins de un viu neastâmpăr, el sta nehotărât în car: nu știa ce să facă; îi era oarecum frică și-i venea să plece numaidecât acasă. Deodată tresări, își lăsă mâinile încet în jos, își dete puțin trupul la stânga și rămase nemișcat și cu ochii ațintiți în depărtare.

De la dreapta, la depărtare ca de patru sute de pași, Marta trecea spre bâlci. Așa era, cum a fost, înaltă, cu pasul ușor, cu capul dat puțin înainte... și chipul tot acela, și părul tot așa și-l poartă. Dar pe sân parcă nu mai e salba cea bogată, catrința nu mai e bătută în fir și altița cusută în roșu și albastru e rară, numai presărată.

Miron privește ca la un lucru frumos și plăcut. Pare însă că s-ar fi așteptat la mai mult; parcă s-ar simți dezamăgit.

Când Marta se amestecă în mulțime, el sare din car și, cuprins de-o veselă și feciorească pornire, merge sprinten, cu pas iute și ușor, în urma ei. Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie, tot mai mult se apropie, și inima i se umple de îndărătnicie.

În sfârșit, ea se apropie de horă și privește, iară el se pune în față cu ea, pierdut în dosul oamenilor. El o vede acum de aproape, îi vede fața albă, ochiul mare și obosit, mâna străvezie, liniștita amărăciune pe buzele ei, o vede și iarăși tresare.

"Cât e de pierită !" zise el înăbușit.
E pierită, dar e frumoasă. Ochiul ia hrană și sufletul se desfată de privirea ei. O dată vrea să o vadă, și încă o dată, și o singură dată. A trecut ca o zi de primăvară, dar nu e mulțumit; e fericit, dar mulțumit nu e. Dintr-o clipă în alta fericirea îl face tot mai îndrăzneț.

Nu se mai poate stăpâni; dă cu cotul înainte și se așează astfel ca Marta să-l poată vedea, iară când, în sfârșit, privirile lor se întâlnesc și rămân mistuindu-se una pe alta, amândoi stau încremeniți.

Farmecul ochiului, căldura gândirii vărsate în o singură privire, tainica înțelegere între două suflete pierite iarăși zidesc lumea risipită.

Acum nu mai e timp pentru buna chibzuire: ei s-au văzut, ei trebuie să se întâlnească, să-și strângă mâna, să schimbe o vorbă, să plângă împreună. Trebuie, dar nu pot, căci lumea, și acum tot lumea îi desparte.

În deznădăjduirea sa, Miron aruncă Martei o privire hotărâtă și stăruitoare, iară Marta nu se mai gândește la nimic, ci-i aruncă Saftei vorbele: "Mă întorc numaidecât", și pleacă cu moartea în suflet la carpăn, și de aci mai departe, spre pădurea de pe coaste.

Miron nu se mai întrebă dacă cineva îl privește, dacă lumea nu cumva bănuiește, ci, cu o mișcare pripită și fără de voie, pune mâna pe șerpar și pipăie cuțitul, apoi merge cu pas hotărât pe urma Martei.

Marta îl așteaptă la marginea pădurii și, cum îl vede venind, pământul îi arde sub picioare, iară când el este aproape, ea se dă un pas îndărăt, își pleacă trupul, își acoperă fața cu amândouă mâinile și începe să plângă. Miron stete câtva timp înaintea ei, dar nu o mai vedea decât ca printr-un văl des.

- Marto ! nu plânge ! zise el.

- Ah! cât am suferit ! se tângui ea înăbușită. El se apropie, îi apucă amândouă mâinile, le dete în lături și-i privi îndelung în fața plină de lacrimi. Încet, el o apropie apoi de sine, o cuprinse cu brațul drept, își puse capul pe sânul ei și rămase câtva timp cuprins de amețeală.

Marta nu mai plângea, ci sta cu vederea pierdută și dată în voia lui, amorțită și lipită de dânsul.

Într-un târziu, Miron o depărtă încet de la sine.

- Și eu am suferit, Marto ! zise el. Mult am suferit. Și pe când tu te gândeai la mine, eu umblam zile întregi în cale lungă dus numai de dorul tău și de amarul inimii mele. Atât de mult am suferit, Marto, și atât de mult mă deprinsesem cu suferința, încât mă cuprindea îngrozirea când mă gândeam că am să mor odată și să nu mai sufăr. Dar acum, Marto, nu mai pot, nu mai vreau să port suferința, urmă el cuprins de patimă bărbătească. Pentru ce să o port ?

- Da, Miroane ! zise Marta, rămânând cu ochii țintiți la pământ înaintea lui.

Miron îi apucă iarăși mâna, o strânse, apoi grăi:

- Marto, vrei tu să vii cu mine ?
Marta tresări, rămase câtva timp tulburată, apoi își ridică fața și privi drept în ochii lui Miron.

- Nu se poate, Miroane ! zise ea cu un glas limpede. Mai bine mor.

- Tu vrei adecă să te măriți ! strigă Miron.

- Nu vreau, Miroane ! răspunse Marta ridicând capul. Mai bine să mor.

Zicând aceste vorbe, ea îl privi câtva timp dusă, ochii iarăși i se umplură de lacrimi, apoi, deschizându-și brațele, se aruncă deznădăjduită și-i cuprinse trupul.

- Ucide-mă, Miroane ! fă ce vrei cu mine ! zise ea. Mie nu-mi mai pasă.

- Cât ești de frumoasă, Marto ! zise el gânditor, apucându-i capul cu amândouă mâinile, apropiindu-l și depărtându-l iarăși de la sine.

Deodată el se îndreptă aspru și zise hotărât:

- Vino cu mine, Marto !

- Unde ? îl întrebă ea speriată.

- Vino ! zise el iarăși, apoi apucă mâna ei și merse cu ea afară din pădure și drept spre bâlci.

- Unde e tatăl tău ? întrebă el. Marta își scoase mâna din a lui.

- Știu ce vrei, Miroane ! zise ea. Fă ! dar apoi nu mă mai depărtez de la tine. Vino !

Ei plecară drept spre carpănul sub care Mihu, Pintea, Safta și soția lui Pintea așteptau cuprinși de viu[ îngrijorare pe Manea și pe Mitrea, care se duseseră să caute pe Marta.

- Iacă-tă-o ! strigă Safta când o văzu venind despre munte, voi să plece spre ea, dar rămase pironită când o văzu cu flăcăul înalt, pieptos și bălan.

"Miron !" își zise ea ca trezită din vis, și rămase răcită și secată de puteri.

Mihu făcu câțiva pași înainte, apoi se opri și așteptă tulburat. Era flăcăul de la câmpie cu care vorbise și nu înțelegea cum el ajungea a fi împreună cu Marta.

Marta se apropia ținându-și trupul drept. Fața-i era albă ca varul, dar liniștită și așezată.

- Tată ! iacă Miron ! zise ea. Miron rămase cu ochii la pământ înaintea bătrânului încărunțit înainte de vreme.

- Foarte bine ! foarte bine ! grăi Mihu frecându-și mâinile nedumerit și privind mereu când la Marta, când la Miron, când la Safta, ce grăbise înspăimântată la dânșii, când iarăși la Pintea, ce sta câțiva pași în dosul lui, la dreapta.

Ar fi dorit să mai zică cineva ceva, dar nimeni nu găsea cuvântul.

- Nene Mihule ! zise în sfârșit Miron. Știi că-ți iubesc fata: o cer de nevastă.

- Cum așa !? grăi Mihu speriat. Miron, oierul ce s-a dus în lume ?... O ceri de nevastă ? Cum așa ? Marta e logodită.

- Taică ! zise Marta. Nu zice că vrei, dacă nu vrei, dar să știi că-mi dai moartea sau viața.

- Mihule ! îi zise apoi Safta. Nu știi tu ce-am suferit noi în doi ani de zile ?

Mihu stătea în mijlocul lor și nu putea găsi nici un cuvânt. Pintea se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr și grăi cumpătat:

- Vere Mihule ! Nu te dai după vorbele muierilor și bine faci. Marta e logodită și, chiar dacă-i vorba, o logodnă nu se strică așa ca din senin. Nu poți să te faci de rușinea târgului.

Mihu făcu un pas la dreapta, se întoarse spre Pintea și, ridicând fruntea, îi privi în față, stete câtva timp în luptă cu sine, apoi îi zise cu o hotărâre deznădăjduită:

- Ei ! Mă fac ! Mă fac de rușinea târgului ! Mă fac de rușinea lumii ! Mie, urmă el aprins, mie nu-mi mai poruncește nimeni pe fața pământului ! Eu știu cât amar am răbdat !

Grăind aceste, el se duse la Miron, îi apucă mâna și-i zise cu căldură:

- Nepoate, iartă-mă ! Miron simți că ochii i se umplu de lacrimi. El ridică mâna bătrânului și o atinse cu fruntea.

* "N-am spus eu că așa are să vie !" zise Floarea lui Ciucur, când văzu că nunta satului tot se face.

POPA TANDA

Ioan Slavici

Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie ! Era cântăreț vestit. Și murăturile foarte îi plăceau. Mai ales dacă era cam răgușit, le bea cu gălbenuș de ou și i se dregea organul, încât răsunau ferestrele când cânta Mântuiește, Doamne, norodul tău ! Era dascăl în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și socoteală, pomeni și ospețe de bogat. Iară copii n-avea dascălul Pintilie decât doi: o fată, pe care a măritat-o după Petrea Țapului, și pe Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceni.

Pe părintele Trandafir, să-l țină Dumnezeu ! Este om bun; a învățat multă carte și cântă mai frumos decât chiar și răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte ! și totdeauna vorbește drept și cumpănit, ca și când ar citi din carte. Și harnic și grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe și face din nimica ceva. Strânge, drege și culege, ca să aibă pentru sine și pentru alții.

Mult s-a ostenit părintele Trandafir în tinerețea lui. Școlile cele mari nu se fac numai iac-așa, mergând și venind. Omul sărac și mai are, și mai rabdă. Iară cu capul se lucrează mai greu decât cu sapa și cu furca. Dar toate s-au făcut și nici n-au rămas lucru zadarnic. Trandafirică a ajuns popă în satul tătâne-său, în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și cu socoteală, dar la pomeni și la ospețe părintele Trandafir nu mergea bucuros.

Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-fățiș. El nu mai sucește vorba, ci spune drept în față, dacă i s-a pus ceva pe inimă. Nu e bine să fie omul așa. Oamenii se prea supără când le luăm căciula din cap. Și e bine să trăim bine cu lumea. Aceasta s-a văzut și cu alde părintele Trandafir. Un om ca el nici doi ani n-a putut să stea în Butucani. Când una, când alta: odată da cu vorba-n săteni, altă dată-n protopop. Și este știut că, mai ales cu protopopul, preoții trebuie să nu facă multă vorbă. Decât vorbele, la protopopi, darurile au mai mult înțeles. Iar asta părintele Trandafir nu voia s-o priceapă.

Nu-i vorbă ! drept avea părintele Trandafir. Este numai că dreptul e treaba celor mai mari în putere. Cei mai slabi trebuie să și-l arate pe-ncetul. Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc: încet însă, încet, bucățică după bucățică. Poate că știa și părintele că este așa în lume; dar el avea legea lui: "Ce-i drept și adevărat, nici la dracul nu-i minciună !" Acesta era cuvântul lui; cu acest cuvânt și-a făcut și calea din Butucani... Adecă nu tocmai el a făcut-o, ci sătenii. O vorbă și încă ceva, pentru mai bună înțelegere, la protopop, o cale la episcopie, și aici o vorbă bună de la protopop: lucrurile se fac, numai dacă le știm face. Cu mult, cu puțin, părintele Trandafir fu trimis de la Butucani la Sărăceni — pentru buna înțelegere între credincioși.

Popă-n Sărăceni ? Cine știe ce vrea să zică popă-n Sărăceni! Dar așa-i trebuie părintelui Trandafir ! Cine vrea să sară peste groapă, arunce-și mai-nainte desagii peste ea. Părintele Trandafir n-avea însă decât nevastă și doi copii: desagii îi erau deșerți. Pentru aceea îi era atât de greu să sară din Butucani la Sărăceni.

Pe Valea-Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat "Sărăceni" pe o vale "seacă": mai rău nu poate să sune însămnarea unui loc.

Valea-Seacă !
"Vale", pentru că este un loc închis între munți; "seacă", pentru că pârâul ce și-a făcut cale pe mijlocul văii este sec aproape întregul an.

Iată cum stă valea.
În dreapta este un deal numit Râpoasa. În stânga sunt alte trei dealuri numite: Fața, Gropnița și Aluniș.

Pe Râpoasa cresc stânci; pe Fața sunt holde; pe Gropnița este satul, iară pe Aluniș sunt mormintele satului între aluni și mesteacăni.

Așa-n dreapta și așa-n stânga: dar lucrul de căpetenie este tocmai în fund. Aici sunt munții; de aici vine ce vine.

Dincolo, peste Râpoasa, este Valea-Răpiții, o vale mai adâncă decât Valea-Seacă și numită așa pentru că prin ea curge Răpița. Răpița este supărăcioasă, mai ales în timp de primăvară, iar pârâul de pe Valea-Seacă este un crac al Răpiții. Primăvara, când se topește neaua pe munți, Răpița se supără, varsă o parte din mânia ei în cracul de pe Valea-Seacă, și asta încetează de a mai fi "seacă". În câteva ceasuri Sărăcenii sunt numai prea bogați de apă. Așa o pat aproape în fiecare an. Când semănăturile din vale par mai frumoase, Valea-Seacă minte cu numele și spală tot ce-i pică în cale.

Ar fi încă bine dacă această năpădire ar ținea numai scurtă vreme. Apa rămâne însă pe vale, formând multe locuri de adăpost pentru neamul broscăresc.

Iară în locul grânelor, pe lângă bălți, cresc răchite și se îmbuibă sălcișul.

Este oare minune dacă în urma acestora sărăcenenii s-au făcut cu vremea cei mai leneși oameni !? Este nebun acela care seamănă unde nu poate secera ori unde nu știe dacă va putea ori nu să secere. Pe Fața locul este nisipos, grâul crește cât palma și păpușoiul cât cotul; pe Râpoasa nici murele nu se fac, iar în vale apa mănâncă rodul. Unde nu e nădejde de dobândă lipsește și îndemnul de lucru. Cine lucrează vrea să câștige, iară sărăcenenii și-au fost scos gândul de câștig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnați să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinși la răcoare; nu puteau, își mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna... vai și amar !

Iar cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu gândește; sărăcenenilor le părea că, decât așa, mai bine nici nu poate fi. Peștele-n apă, pasărea-n aer, cârtița în pământ și sărăcenenii în sărăcie !

Sărăcenii ? Un sat cum Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, colo o casă... tot una câte una... Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; uliță este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casă: fumul află cale și prin acoperiș. Nici muruiala pe pereții de lemn n-are înțeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dânșii. Câteva lemne clădite laolaltă, un acoperiș din paie amestecate cu fân, un cuptor de imală cu prispa bătrânească, un pat alcătuit din patru țapi bătuți în pământ, o ușă făcută din trei scânduri înțepenite c-un par cruciș și cu altul curmeziș... lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place să-și facă altul mai pe plac.

În vârful satului, adică la cel mai înălțat loc, este o alcătuială pe care sărăcenenii o numesc "biserică". Ce să fie asta? Este o grămadă de groși bătrâni, puși unii peste alții în chip de pereți. În vremile bătrâne, cândva, nu se știe când, acest fel de pereți se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer; acum însă, nici asta nu se știe de când, ei se află în supusă plecare spre acea parte, care avea să țină locul unui turn. Asta pentru că stâlpii din față, fiind putreziți de când a bătut vântul cel mare, s-au plecat spre răbdătorul pământ, trăgând cu sine întreaga alcătuială. Așa a și rămas apoi, fiind biserica, cel puțin în Sărăceni, un lucru de prisos.

Popă ? Se zice că nu e sat fără de popă. Pesemne cine-a făcut zicala asta n-a știut de Sărăceni. Sărăcenii erau un sat fără popă. Adică era sat cu popă, numai că popa lor totdeauna era popă fără sat. Un lucru singur în felul lui cu Sărăcenii ăștia. Mai că n-a fost încă popă care să fi stat mai mult decât trei zile în Sărăceni; și care a stat mai multă vreme aici s-a curățit de păcate.

Iar acum părintele Trandafir ajunsese la acest canon de pocăință. El nu mai putea să aștepte că va face ca alții, să vină o zi, să stea alta și să se ducă în a treia. Știa că s-a pus prea rău la protopop pentru ca să poată crede că-l va trimite în alt sat. Iară făr' de sat nu putea să rămână. Popă făr' de sat; roată făr' de car, jug făr' de boi, căciulă pusă într-un vârf de par. Își puse dar de gând ca s-o ieie precum i se face, să facă din nevoie drag și să stea bucuros în Sărăceni. Era un sat cel puțin de nume: nimeni nu putea zice "că e popă făr' de sat". Și într-adevăr, mai potrivit sat nici cu bobii nu s-ar fi putut găsi. Traista popei se potrivea cu pragul poporenilor.

Chiar de la început, părintele Trandafir a înțeles un lucru: cum că în Butucani era mai bine decât în Sărăceni. Oamenii aveau câte ceva; iară de unde este poți lua. În Sărăceni însă toate încuietorile erau de lemn. Și apoi părintele judeca: popa face treaba satului, iar satul să îngrijească de traista popii.

Multă vreme n-a trecut până ce părintele a început să prindă încredințarea că cu desăvârșire proști n-au fost oamenii care au început cu pomenile și cu ospețele. "Este un lucru folositor, zicea el, când oamenii se adună spre a se mângâia și veseli împreună. Chiar Mântuitorul a început cu pomenile și cu nunta de la Cana Galileii." Așa gândea acum părintele Trandafir: dar în Sărăceni nu erau nici pomeni, nici ospețe.

"Un lucru ! își zise părintele mai în urmă. În satul sărac popa nici spice n-are de unde culege. Câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând !" Își puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici.

Omul harnic mănâncă piatră, scoate caș din apă de baltă și seceră fir de grâu unde au crescut cucute.

"Apoi, sfârși popa, când are vaca hrană, ea nu rămâne stearpă !"
Așa a zis; așa s-a pus să și facă.
Un om care n-are ce să mănânce își face treabă din treaba altora. Nici acum nu face bine ! Orbul n-ajută pe olog; flămânzii nu-ndreaptă treaba satului; când gâștele păzesc stratul, puțin îi rămâne grădinarului. Ei, dar părintele Trandafir e vârtos la cap: unde pleacă, merge și ajunge, ori moare pe drum.

În cea dintâi duminecă, părintele Trandafir ține o predică înaintea oamenilor ce s-au adunat în număr mare ca să vadă pe popa cel nou. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decât aceea când vede că este ascultat de către alții și că vorbele lui prind rădăcini. Gândul bun se-nmulțește, cuprinzând loc în mai multe suflete, și cine îl are și poartă, mai ales atunci dacă îl prețuiește, se bucură când vede că-și face cale-n lume. Părintele Trandafir se simțea norocit într-acea zi. Niciodată el n-a fost ascultat cu atâta luare-aminte ca astă dată. Părea că oamenii aceia ascultă ceea ce știu, dar nu știu bine, și-i sorbeau vorbele cu atâta sete, încât părea că ar voi să-i scoată sufletul, ca mai ușor să culeagă din el învățătura.

S-a citit în ziua aceea evanghelia asupra fiului rătăcit. Părintele Trandafir a arătat cum Dumnezeu, în nesfârșita lui iubire de oameni, l-a făcut pe om spre fericire. Fiind omul în lume, Dumnezeu voiește ca el să simtă toate plăcerile curate ale vieții, pentru că numai așa poate să o iubească și să facă bine într-însa. Omul care din vina sa ori în urma altor întâmplări simte numai amar și necazuri într-astă lume nu poate iubi viața și, neiubind-o, disprețuiește în chip păcătos acest înalt dar dumnezeiesc.

Ce fac însă oamenii leneși, oamenii care nu-și dau nici o silință, care nici mâna nu și-o întind ca să ia darul ? Sunt păcătoși ! căci nu numai dorințe avem, ci și pofte trupești. Poftele cele curate sunt date omului ca să le astâmpere prin rodul muncii; dorințe îi sunt date în suflet ca să cuprindă lume și Dumnezeu în sine și, fericit, să le privească. Lucrarea este dar legea firii omenești, și cine nu lucrează greu păcătuiește.

După aceste, părintele a arătat cu vorbe care dau gândurilor chip viețuitor cât este de ticăloasă viața unui pieritor de foame, și a dat credincioșilor săi sfaturi, zămislite în mintea lui înțeleaptă, cum ei ar trebui să lucreze în primăvară, în vară, în toamnă și în iarnă.

Oamenii au ascultat; în fețele lor era scrisă vorba părintelui, iară mergând spre casă, ei vorbeau numai despre ceea ce auziseră în biserică și fiecare se simțea cu un om mai mult decât până acuma. Erau poate mulți și de aceea așteptau numai să treacă sfânta duminică pentru ca în cea dintâi zi de lucru să înceapă.

- Așa popă n-a mai fost în Sărăceni ! grăi Marcu Florii Cucului, despărțindu-se de vecinul său Mitru.

- Popă, chiar popă, ca la un sat cinstit, răspunse Mitru; ca și când ar fi simțit că cinstit satul său, tocmai cinstit nu este.

Au venit apoi alte duminici. Părintele Trandafir a mai dat însă îndărăt cu predicile. Chiar în a doua duminică n-avea cui să vorbească. Era vremea cam ploioasă și oamenii au rămas pe acasă. Alte duminici însă era vreme frumoasă: pesemne atunci nu se îndurau oamenii de vreme; le venea greu a se despărți de cerul lui Dumnezeu. Așa câte o babă bătrână, câte un moșneag slab la auz mai avea părintele prin biserică. Adeseori rămânea numai cu Cozonac, clopotarul. Așa nu se face treabă.

Dacă ar fi fost altfel de om, s-ar fi oprit aci. Părintele Trandafir e însă ca și capra în grădina cu curechi. Când îl scoți pe ușă, îți intră prin gard; când astupi gardul, dai că sare peste gard și îți face mai multă pagubă, stricând și streașina gardului. Dar țină-l Dumnezeu ! -e numai vorbă ! — tot bun om rămâne părintele Trandafir.

- Așteptați ! grăi el. Dacă nu veniți voi la mine, mă duc eu la voi !
Și apoi porni popa la colindă. Cât e ziua de mare, gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. La câmp dai de popă; la deal dă popa de tine; mergi la vale, te întâlnești cu popa; intri-n pădure, tot pe popa îl afli. Popa la biserică, popa la mort, popa la nuntă, popa la vecin: trebuie să fugi din sat dacă voiești să scapi de popa. Și unde te prinde te omoară cu sfatul.

Vrun an de zile a dus-o părintele Trandafir cu sfatul. Oamenii ascultau bucuros; le plăcea să stea de vorbă cu popa și chiar se prindeau de sfaturi. Atâta însă, și mai departe tot povestea cea veche: știau oamenii cum să facă, dar nu făceau. Părintele se cam necăjea. De la o vreme a fost sfârșit cu sfaturile. Nu era om în sat asupra căruia să nu fi descărcat întreaga sa învățătură: nu mai avea ce să spună.

"Ei ! că nu e bine așa ! grăi iarăși preotul. Nu merge cu sfatul. Să-ncep cu ceva mai aspru."

Se începu batjocura. Unde afla un om, părintele Trandafir începea a-l face de râs și a-și bate joc de el în tot chipul. Trece pe lâng-o casă, care nu e tocmai de ieri acoperită: "Măi ! dar isteț om mai ești tu ! grăiește către stăpân, și prin vârful casei ai ferestre. Tare iubești lumina și sfântul soare !"

Află o femeie cu cămașa nespălată: "Uite, măi ! dar de când ați început voi să purtați rochii de postav ?"

Se întâlnește cu un copil nespălat: "Auzi, nevastă, mult lictar aveți voi de se mânjesc copiii atât de tare."

Dă de un om culcat la umbră și-i zice: "... Bun lucru ! bun lucru !" Iar dacă omul se scoală, îl roagă să nu se lase de lucru, că are copii.

Așa începe și o duce mai departe tot așa. A ajuns treaba într-atât, încât oamenii cale de-o poștă se feresc din drumul popii. A ajuns ca și ciuma. Dar mai rău decât toate este una: după atâta tândălitură, oamenii i-au pus numele "Popa Tanda". Apoi Popa Tanda a și rămas.

Vorbind drept, sătenilor numai într-un chip nu le plăcea felul popii. Fieștecare râdea bucuros cu popa de alții; nici unuia nu-i plăcea, însă, când alții râdeau de dânsul. Așa e firea omului: fiecare pune bucuros șaua pe iapa vecinului. Și de asta le plăcea părintele Trandafir poporenilor săi; cu atâta însă popa nu se mulțumea. Nici n-a trecut anul, până ce toți oamenii din sat erau batjocoriți; n-a mai rămas de cine să-și bată joc, căci de la o vreme și cei batjocoriți începeau să râdă. Aici apoi s-a sfârșit. A rămas numai una: ca satul să-și bată joc de popa.

Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mișcat satul înainte, măcar numai atâta cât e de la vorbă până la supărare. Oamenii ajunseseră atâta de sfătoși și atâta de batjocoritori, încât ziua întreagă stau grămezi, câteodată la sfat, câteodată la batjocură. Era lucru minunat: oamenii cunoșteau binele, râdeau de rău, dar nu se urneau din loc.

Ei ! spună om cu suflet: să nu se supere părintele Trandafir ? Ba să se mânie, greu să se mânie !

El s-a și mâniat. A început să ocărască oamenii. Cum a purces la sfaturi, la batjocuri, așa acum la ocări. Unde prindea omul, acolo-l ocăra.

Dar acum n-a dus-o departe. La început oamenii se lăsau ocărâți. Mai târziu, mai răspundeau și ei câte ceva, așa, pe sub căciulă. În sfârșit, însă, văzând că merge prea gros, începură și ei să ocărască pe popa.

De aici înainte trebile se încâlciră. Mergea când cruciș, când curmeziș. Oamenii începură să spună popii vorba că nu se vor lăsa de râs și de ocară, ci vor merge la episcopie și-l vor scoate din sat.

Numai asta îi trebuia popii. Au nimerit-o poporenii ! Să-l scoată din Sărăceni: acuma începu popa cu adevărata ocară.

Așa a și mers; poporenii s-au pus în car. La protopop, și de acolo la episcopie.

Este în cartea învățăturilor despre viața lumească o scurtă învățătură: binevoitorii de multe ori ne sunt spre stricare și răuvoitorii spre folos.

Părintele Trandafir astă dată n-a avut noroc să tragă folos din răuvoitorii săi. Episcopul era un suflet bun, vrednic ca să fie pus în toate pomelnicele de pe fața pământului. I s-a făcut milă de bietul popă și i-a dat dreptate, ocărând pe poporeni.

Adică tot în Sărăceni a rămas Popa Tanda.

Îndeobște, nenorocirile se grămădesc asupra omului. Una naște pe cealaltă; sau că ele sunt surori de cruce. Destul că le aflăm totdeauna ca umbra și lumina, una lângă alta.

Părintele Trandafir avea acum trei copii. Când sosi acasă de la episcopie, găsi pe preoteasa în pat. Era a patra bucurie la casă.

O soție bolnavă, trei copii mici, al patrulea de lapte, o casă numai hârb: prin pereți se furișa neaua, cuptorul afuma și acoperișul era tovarăș cu vânturile, iar hambarele goale, punga deșartă și sufletul necăjit.

Părintele Trandafir nu era omul care să fi putut afla calea pe care să iasă din această încurcătură. De ar fi fost alții în starea lui, el le putea da ajutor; pe sine însuși nu se putea mângâia. El stete multă vreme gânditor la opaițul ce arunca lumină somnoroasă; împrejurul lui dormeau toți. Și bolnava dormea. Apoi nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare decât tocmai privegherea între cei ce dorm. Iar acești dormitori erau iubiții lui, iubiți de a căror fericire el avea să răspundă, iubiți prin care el viețuia și a căror iubire da preț vieții sale. Gând se înșira cu gândul în capul lui. Sufletul îi trecea în trecut și în viitor, și viitorul, în starea în care se afla, nu putea să și-l înfățișeze decât cu cele mai triste culori. Copiii lui ! soția lui ! ce va fi de dânșii ? Inima îi era grea, dar nu afla un singur gând mântuitor, un singur chip de scăpare; în lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde speranță.

A doua zi de dimineață era duminică; părintele se duse la biserica cea închinată spre pământ, ca să citească utrenia.

Ca îndeobște oamenii, părintele Trandafir niciodată nu și-a dat seamă despre cele ce făcea. Era preot și era bucuros. Îi plăcea să cânte, să citească evanghelia, să învețe creștinii, să mângâie și să dea ajutor sufletesc celor rătăciți. Mai departe nu se gândea. De s-ar fi întrebat, cândva, dacă cuprinde el și înalta sfințenie, tainicul înțeles al chemării sale, ar fi râs poate în tăcere de toate acele pe care omul numai în momentele grele le pricepe. Este în firea omului că după ce mintea pricepe un șir de lucruri mai ascunse, ea pune aceeași măsură pe lumea întreagă și nu mai crede ceea ce nu poate înțelege. Nu totdeauna însă omul gândește. Sunt întâmplări în fața cărora mintea stă locului: în primejdie, când sufletul nu mai află ajutor, în bucurie, când el nu află izvorul din care îi curge norocul, și în înșirarea gândirilor sale, când el nu le mai află legătura. Atunci când omul în orice chip a ajuns la locul unde putința începe să se atingă cu neputințele sale, înceată a mai gândi, gândind în locul său firea omenească.

Părintele Trandafir intră în biserică. De câte ori a intrat el în astă biserică !Dar totdeauna precum intră făurarul în făurărie. Acuma însă îl prinse o frică neînțeleasă, merse câțiva pași înainte, se opri, își ascunse fața în amândouă mâinile și începu să plângă greu și cu suspin înăbușit și fioros. De ce plângea el ? Înaintea cui plângea ? Din gura lui numai trei cuvinte au ieșit: "Puternice Doamne ! Ajută-mă !..." Și oare credea el că acest gând, cuprins cu atâta înfocare în disperarea lui, îi va putea da ajutor ? El nu credea nimic, nu gândea nimic: era purtat.

Sfânta Scriptură ne învață că întocmai precum plugarul trăiește din rodul muncii sale, și păstorul sufletesc, care slujește altarului, din slujba sa, de pe altar, să trăiască. Și părintele Trandafir și într-asta era credincios către sfânta învățătură; el totdeauna a lucrat numai pentru povățuirea sufletească a poporenilor săi, așteptând ca aceștia, drept răsplată, să se îngrijească de traiul lui zilnic.
Nu însă totdeauna lumea este întocmită după cum este scris și este poruncă; așa era numai popa, iară nu și poporenii. Din slujba sa părintele trăgea foarte puțin folos, atât cât nu era destul, adică: patru bucăți de pământ la țarină, birul de la poporeni și folosul de la cei născuți și cei morți. Toate la un loc — nimic, fiindcă pe pământ nu răsare aproape nimic, birul nu este decât de nume, cei născuți se botează de milă și celor morți li se face pomană de către popa.

În apropierea bisericii se află o casă pustie, numai după nume casă. Stăpânul casei ar fi ținut vitele într-însa, dar n-avea vite. Lângă casă era un loc de grădină, grădina însă nu era, fiindcă zis a fost cum că garduri în Sărăceni nu sunt. Părintele Trandafir cumpărase casa cu loc cu tot și locuia în ea. De când casa era a popii, prea multe îndreptări nu i se făcuseră, și acum era tot hârb, pereții ciur și acoperișul mrejă. Părintele numai de ale altor case purta grijă.

Masa popii nu era mai bună decât casa. Vorba cu lumea gheboșilor: omul se îndreaptă după oameni, chiar și când ar voi să-ndrepteze oamenii după sine; popa trăia în felul satului. Noroc avea numai cu zestrea preotesei; dar de unde numai se ia, multă vreme nu se ia; și asta se apropia de postul cel mare.

"Nu merge ! grăi părintele Trandafir. Așa nu merge !" Începu a se face și el om ca lumea, a se îngriji mai-nainte de toate de binele casei sale.

Numaidecât în primăvară luă un țigan, îl puse să frământe imală și-și lipi casa. În câteva zile toți patru pereții erau lipiți și muruiți. Acum părintele ședea mai bucuros afară decât în casă, fiindcă din casă nu se vedea atât de bine muruiala casei; și era frumos lucru o casă muruită în Sărăceni, mai ales când omul își putea zice: "Asta e a mea !" Era însă un lucru care defel nu se potrivea. De câte ori ochii părintelui scăpătau peste pereți și acoperiș, el intra în casă; îi părea c-a văzut acuma destul. Nu privea bucuros la acoperișul stricat și, totuși, de câte ori voia să vadă pereții, vedea tot acoperișul. Afurisitul de acoperiș! Nu mai era chip să-l lase precum era.

Colo jos în vale, pe unde sunt bălțile cele multe, nu cresc numai sălcii și răchite; pe ici, pe colea este și șovar, pipirig, papură, ba chiar și câte un fir de trestie. "Așa voi să fac!" gândi popa. Luă un om, îl puse la șovar, la pipirig, la papură și trestie. Sâmbătă era plin împrejurul casei, tot snopi legați cu nuiele de răchită; iară în cealaltă sâmbătă acoperișul era cârpit și tivit pe vârf cu snopi de trestie, peste care erau întinse două prăjini legate cu furci. Acuma lucrul era chiar bun, și nu scump. Oamenii treceau pe lângă casa popii, clătinau din cap și ziceau câteodată: "Popa e omul dracului !" Iară popa petrecea bucuros pe afară.

Dar nici astă bucurie n-a ținut multă vreme. Tot se mai afla un lucru care nu se potrivea. Popa se simțea prea în câmp. Ca și a lui casă nu mai era nici una în sat; s-ar fi potrivit ca ea să fie cumva despărțită de sat. Părintele se cam sfia a zice "la mine acasă", fiindcă vedea că "la el" este "în sat". Un gard trebuia încă și o portiță, pe care să intre oamenii când vin la popa; să fie gard numai de nume, să fie portița numai pârleaz, dar să se știe că, mai-nainte de a intra în casa popii, trebuie să intri în curtea lui.

Popa iarăși luă om, îl trimise să taie spini și pari, bătu parii în pământ, puse spinii printre pari și gardul fu gata. Înaintea casei, înspre biserică, loc de vreo 400 de stânjeni, locul fu îngrădit: iară portița se făcu din patru pari înțepeniți cu alți doi, care erau puși cruciș.

Mai ales preoteasa se bucura foarte când se văzu așa îngrădită; mai ales popa se bucura când vedea că se bucură preoteasa. Nu era zi în care popa ori preoteasa să nu le zică copiilor de vreo zece ori: "Auziți ? să nu ieșiți afară din curte ! Jucați-vă frumos aici, acasă !"

Când omul a făcut începutul, el nu mai ajunge la capăt. O dorință naște pe cealaltă. Acuma preotesei i-a intrat un lucru în cap.

- Știi tu ce, popă ? zise ea într-o dimineață. Eu aș gândi că ar fi bine să fac câteva straturi colo de-a lungul gardului.

- Straturi ?

- Da ! să semănăm ceapă, morcovi, fasole, barabule și curechi.

Părintele rămase uimit. Îi părea că asta ar fi peste putință. Straturi în Sărăceni !... Dar câteva zile capul îi era plin de straturi, de barabule, de curechi și fasole; așa, peste iar câteva zile locul era săpat, straturile erau făcute. Nu era ziuă în care atât popa, cât și preoteasa să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite semințele. Mare a fost bucuria într-o zi. Popa s-a sculat mai de dimineață.

- Muiere, scoală !

- Ce-i ?

- Au răsărit ! Toată ziua aceea popa și preoteasa cu copii cu tot au petrecut vremea șezând pup între straturi. Care vedea mai multe semințe încolțite, acela era mai norocos.

Iară sătenii treceau pe lângă casa popii, priveau printre spini la straturile popii și-și ziceau și astă dată: "Popa e omul dracului !"

- Auzi tu, preoteasă, grăi acum popa. Oare n-ar fi bine să sămănăm păpușoi pe lângă gard și împregiurul straturilor ?

- Ba bine, zău așa ! Mie-mi place păpușoiul verde !

- Și mie, mai ales copt pe jăratic !

Lucru nou ! popa se-ncungiură cu păpușoi. Îi râdea inima când gândea cât se va face de frumoasă treaba, când giur împregiur păpușoiul va crește și va acoperi spinii din gard, care începeau a nu-i mai plăcea părintelui. Dar tot vorba cea veche: un necaz naște pe celălalt. În dosul casei era încă o bucată de loc, de vreo cinci ori mai mare decât acea îngrădită. Asta nu mai ieșea din mintea popii. Pentru ce să stea goală ? Oare n-ar putea el pune păpușoi și în dosul casei ?

În țarinile de pe Față oamenii arau și semănau, în sat însă neatins era pământul, pentru că aici era sat.

Marcul Florii Cucului, vecinul popii, avea un plug cam stricat... dar plug, iar Mitru Cătănaș, vecinul lui Marcu, avea doi boi slabi și un cal spetit. Popa, Marcu, Mitru, boii și calul împreună munciră o zi de dimineață până seara; locul fu arat și semănat cu păpușoi.

Popa de aci înainte sta mai bucuros în dosul casei. Era lucru minunat și frumos — așa brazde și printre brazde, pe ici pe colea, câte un fir de păpușoi abia încolțit. Cu toate acestea, popa se scărpina câteodată, ba foarte adeseori, după ureche. Părea că tot îi mai apasă ceva pe inimă. Era lucru greu, de care nu cuteza a se prinde: pământurile din țarină. Până acum le-a fost dat în parte; acum nu știa ce să facă cu ele. I-ar fi plăcut ca să le lucreze însuși. Să-și vadă el semănăturile lui, să meargă la ele cu preoteasa, apoi la toamnă... Era lucru foarte ademenitor !

S-a făcut multă vorbă cu preoteasa asupra acestui lucru. Trebuiau cai, trăsură, plug, slugă, grajd. O mulțime de lucruri trebuiau. Iară popa nu se prea pricepea la plugărie... Și totuși, straturile erau verzi, păpușoiul încolțea. Popa își întări gândul; luă rămășița din zestrea preotesei, care sta încă încuiată în ladă, și se apucă de muncă.

Plugul Marcului era bun pentru început. Un cal cumpără popa de la Mitru; alt cal se afla la un om din Valea-Răpiții; Stan Șchiopul avea un car cu trei roate, popa îl cumpără, fiindcă a câștigat o roată de la Mitru, ca adaos la calul spetit.

Cozonac Clopotarul se prinse să fie slugă la popa, fiindcă casa lui era numai la o săritură de aici. Popa bătu apoi patru stâlpi la capătul casei, doi mai înalți, doi mai scurți, alcătui trei pereți de nuiele, făcu acoperiș de șovar, și grajdul fu gata.

În vremea asta, părintele Trandafir a îmbătrânit cu zece ani; dar întinerea când încărca preoteasa și copiii în trăsură, da bici la cai și mergea ca să-și vadă holdele.

Sătenii îl vedeau, clătinau din cap și iarăși ziceau: "Popa e omul dracului !"

Preoteasa avea însă necazurile ei muierești. Ea avea o icoană frumoasă, pe care a fost căpătat-o în cinste de la feciorul popii din Vezura. Și acum icoana zăcea pusă în fundul lăzii, învelită în hârtie. Ar fi dorit mult s-o pună între ferești, să pună și flori de busuioc împrejurul ei, s-o vadă mai adeseori, fiindcă icoana era chipul Sfintei Maria, Maica Domnului, și pe fiica preotesei o chema Maria. Era și un alt lucru ce o supăra pe preoteasa: o fereastră era astupată cu bășică de porc, iar în celelalte două erau trei ochi sparți și cârpiți cu hârtie. Era cam întuneric în casă.

Paștile se apropiau. Nu mai erau decât cinci zile până-n Săptămâna cea Mare. Dacă popa voia să petreacă Paștile cu preoteasa împreună, nu-i rămenea decât să câștige trei lucruri de căpetenie: var pentru pereți, ferestre pentru casă și privaz pentru icoana Sfintei Mariei, Maicii Preacurate — tot lucruri care numai în oraș se pot căpăta. La târg, dară !

Avea popa cai, avea și trăsură. Îl cam supărau însă lesele, din care n-au fost rămas decât spinarea cu coastele. Îl prindea apoi rușinea, ca popă ce era, să meargă fără de lese la târg. În împrumut nu putea lua, fiindcă se afla în Sărăceni, unde nici popa n-avea lese cumsecade.

Nevoia este cel mai bun învățător. Părintele trimise pe Cozonac în vale, după nuiele, bătu doi pari în pământ, între pari, tot la depărtare de o palmă, bătu bețigașe mai subțirele și apoi popa, preoteasa, copiii și Cozonac se puseră la împletit. Multă vreme nu trecu până ce lesele și fură gata. De minune nu era lucrul: erau însă cele mai bune lese în Sărăceni, bune, încât Cozonac nu se putu răbda să nu-și zică: "Popa e omul dracului !"

La târg și de la târg acasă, părintele se făli cu lesele sale; află că alții au, ba chiar cumpără mai rele lese decât acelea pe care le făcuse el.

- Ce faci, popă ?

- Lese.

- Dacă doar ai !

- Fac pentru cei ce n-au.

După Paști, Cozonac începu să curețe bălțile de nuiele, iară popa să împletească lese. Cu cât mergea lucrul mai-nainte, cu atât mai bine mergea; cea din urmă leasă era totdeauna cea mai bună.

Marcu Florii Cucului era om sfătos. Îi plăcea să stea de vorbă cu popa. Cozonac curăță nuiele, popa împletește, iară Marcu zace întins pe burtă cu capul pe pumni și privește în dragă voie.

- Nuiaua asta e cam lungă, zise părintele, măsurând o nuia cu privirea. Măi, Marcule ! ia dă-mi toporul cela, ca s-o fac mai scurtă !

Toporul era la picioarele lui Marcu; Marcu ridică partea de dinainte a trupului, se reazemă pe cot, întinde piciorul și moșcotește, voind să tragă toporul cu piciorul.

- Tare ți-e degrabă ! îi grăiește popa, și-i trage una cu nuiaua.

Marcu sare și se încredințează că el este cu mult mai sprinten decât credea. În urmă, astă încredințare i-a fost de mare folos. Înainte de Rusalii, părintele a gătit un car de lese, cu care avea să meargă la târg, și Marcu știa foarte bine că, dacă popa vinde lesele, și el va să aibă sărbători bune. I-a fost ajutat popii câteva săptămâni, și lucrul totdeauna îi aduce folos celui ce-l face.

Înainte de Rusalii începură însă niște ploi, care părea că nu vor mai înceta.

- Nu știu, zău, eu ce voi face, zise popa. Parcă m-oi lăsa cu târgul până după Rusalii. Mi-e groază să plec pe ploaia asta. Dacă n-o sta ploaia până joi, apoi eu, unul, nu mă duc !

Marcu se scărpină după urechi, dar nu zise nimic. Vedea și el că popa nu se cade să fie plouat. Îl supăra însă lucrul și-l făcea să se gândească.

- Oare, grăi el într-un târziu, încetând a împleti, oare n-am putea noi împleti o rogojină ? Șovar, rogoz și pipirig este în vale!

— Măi, poate că ai dreptate, îi răspunse popa. Și aceea tot cam așa trebuie să fie ca și asta ce facem noi.

Dându-i ajutor popii, Marcu a început să facă mai bune lese decât popa. Rogojina a ieșit în cinstea lui; iară popa n-a venit plouat, ci cu punga plină de la târg.

Ziua sfintelor Rusalii astă dată a fost zi bună. Preoteasa avea rochie nouă, cei trei mai mărișori aveau papucași din oraș, Măriuca cea mai micuță avea o pălărie de paie cu două flori roșii, iară pereții erau albi chiar și pe dinafară, ferestrele erau întregi, casa era luminoasă și icoana Sfintei Mariei Maicii Preacurate se vedea bine cum era pusă sus, între ferestre, și împodobită cu florile crescute pe marginea straturilor. Făină albă, carne, unt, ba chiar și zahăr a adus popa de la oraș. Părintele o iubea pe preoteasa; ei însă niciodată nu s-au sărutat. Preoteasa a început să plângă — nu știe de ce —, iară părintele Trandafir era să plângă când a sosit în biserică; a văzut însă oamenii pe la icoane și a intrat în altar cu lacrimile în ochi. Zic oamenii că el niciodată n-a cântat mai frumos decât într-astă zi. A rămas vorba: "Cântă ca popa la Rusalii !"

Vremurile vin; vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, când cu lumea, când împotriva ei.

III

Drumul de țară vine din oraș, trece pe lângă Valea-Seacă și merge mai departe pe la Valea-Răpiții. Unde se întâlnesc drumurile, la împreunarea celor două văi, pe Răpița, este o moară, lângă Răpița este o rugă, lângă rugă este o fântână, iar lângă fântână sunt opt paltini frumoși. Locul acesta se zice: "La rugă la Sărăceni !" De aici până la Sărăceni nu este decât cale de un ceas. Cu toate aceste, de câte ori vine din oraș, sărăceneanul se oprește aici, adapă caii și mai stă puțină vreme, așteptând ca să vie vreun drumeț care să întrebe: "Ce sat e acela unde se vede biserica cea frumoasă cu pereți albi și cu turn sclipitor ?" Fiind întrebat astfel, el își netezește mustățile și răspunde privind fălos spre acel loc: "Acolo sus pe Gropnița ? Acela e satul nostru, Sărăcenii. Dar clopotele să le auzi; ce clopote sunt în turnul acela !... S-aude cale de trei ceasuri !"

Unde se despart drumurile este un stâlp cu două brațe: pe un braț stă scris: "Spre Valea-Răpiții", pe celălalt: "Spre Valea-Seacă". Drum ca acela care trece prin Valea-Seacă înspre Sărăceni jur-împrejur nu este. Neted ca masa și vârtos ca sâmburele de cireașă. Se vede că sărăcenenii l-au făcut de dragul lor. În dreapta și în stânga, tot zece-cincisprezece pași unul de altul, sunt niște nuci stufoși, la care omul privește cu drag. Albia pârâului rămâne la dreapta: drumul trece pe coaste, mai pe sus, ca să nu-l atingă năpădirea apei. Sărăcenenii au trebuit să sfarme stânci în calea lor; dar au făcut-o bucuros, fiindcă din stânci și-au făcut drumul.

Pe aicea sărăceneanul se simte acasă, pentru aceea mână numai în pași. De altminterea, nici nu i se urăște. Aproape la tot pasul întâlnește câte un cunoscut, cu care mai schimbă vorba "de unde și până unde". Ăsta duce un car de var, celălalt un car de poame; mai apoi vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. Iară pe marginea drumului, din când în când, dă de petrarii care ciocănesc din zori de zi până la apusul soarelui. Astă cale nu e pustie !

Unde cotește valea și drumul, acolo sunt vărăriile. Aici apoi e târg întreg. Unii încarcă var, alții descarcă piatră și lemne; pietrarii fac tocot; vărarii aruncă lemne în foc; stăpânii fac larmă unul pentru cinci.

De la acest loc și satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereții și acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lângă biserică: nici din asta nu vedem însă decât cinci ferestre și un acoperământ roșu cu două hornuri. În față cu biserica e școala. Casa, din care nu vedem decât o bucată de perete cu două ferestre mari și acoperemântul, este a lui Marcu Florii Cucului. Iară zidirea cea mare, care se vede mai în vale, este primăria. Dacă satul nu ar fi atât de îndesat, ar trebui să ni se înfățișeze foarte frumos. Așa însă rămâne învelișul, din care trebuiește să urmăm la cele ce nu vedem.

Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic. Dacă părul cărunt și barba căruntă nu ar vesti vremea lui, am crede că copilașii cu care se joacă înspre seară la laița cea de dinaintea casei sunt copilașii lui. Unul dintre copilași, pe care l-a ridicat ca să-l sărute, îi fură pălăria din cap și fuge cu ea năstașnic. Măriuca deschide fereastra și strigă: "Trandafirică al mamei, nu lăsa pe moș-tătuca cu capul gol". Apoi fuge de la fereastră, pentru ca să prindă pe Ileana, care a furat ceapța bunichii, s-a împodobit cu ea și vine să se fălească la moș-tătuca. Moș-tătuca râde din toată inima; îi place gluma. Tocmai vine de la vecernie și părintele Coste, și prinde atât pe Ileana cât și pe Mariuca, le sărută și apoi se pune pe laiță lângă socrul său. Marcu, vecinul, vechiul prieten, socrul Măriucăi, om de casă, vede alaiul și vine și el să stea de vorbă. "Bătrânule ! na-ți căciula, nu sta cu capul gol !" grăiește bunica, întinzând căciula pe fereastră.

Un om din sat trece, le poftește "bună odihnă" și-și zice: "Ține-l, Doamne, la mulți ani, că este omul lui Dumnezeu !"

BOIERUL SI PĂCALĂ

Snoavă

Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, și-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana și vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura:

– Bună ziua!

Păcală răspunde:

Mulțămim!

Dar ce faci aici?

– D-apoi, cucoane, ia, am pus și eu lemnul ista să se hodinească olecuță, că apoi îl duc acasă. Da’ dumneavoastră unde vă duceți?

– Eu am auzit de unul Păcală, care păcălește oamenii, și mă duc să-l găsesc, să mă păcălească și pe mine. Păcală îi zice boierului:

– Nu te mai duce, cucoane, că eu sunt Păcală. Dar acum nu pot să vă păcălesc, că am uitat păcălitorul acasă. Dați-vă jos din trăsură, să-mi aduc păcălitorul. Dumneavoastră, cucoane, țineți lemnul ista bine, să nu se clatine, că eu vin îndată.

Când boierul ținea cât putea trunchiul să nu se clatine, Păcală se sui în trăsură și plecă. Se face noapte, și Păcală nu mai vine. Stau așa toată noaptea și a doua zi după-amiaza.

Numai ce trece un om.

– Bună ziua! zice omul.

– Bună ziua! îi răspunde boierul.

– Dar de ce stați dumneavoastră acolea?

Păcală în satul lui

Ioan Slavici

I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora şi să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă şi el om aşezat, ca toţi oamenii de treabă, să-şi întemeieze casa lui, să-şi agonisească o moşioară, — vorbă scurtă, — să se astâmpere odată.
Şi fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse şi el în satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-şi agonisi o viţeluşă şi o trimise la păşune în izlazul satului.
Căci aşa se face averea.
Păscând, viţeluşa se face viţea, viţeaua se face junincă, juninca se face vacă, vaca fată, iar vaca cu viţelul o vinzi ca din preţul ei să cumperi şapte viţeluşe şi să le trimiţi şi pe ele la păşune în izlazul satului.
De ce e oare izlazul izlaz, dacă nu pentru ca să-1 pască viţeluşele oamenilor?
Păştea dar viţeluşa lui Păcală, păştea, şi cu cît mai mult păştea, cu atâta mai vîrtos creştea, încât nu era în tot satul viţea care s-o întreacă, iar cînd ajunse şi ea viţea, nici junincile nu se puteau potrivi cu ea.
— Măi! ziceau vecinele lui Păcală, ce lucru să mai fie şi ăsta? viţeaua asta le întrece pe toate! Ce-i va fi dând oare să mănînce? Ce soi o fi de creşte aşa de frumos?
Nu era nici soiul vreun soi deosebit, nici hrana mai de-a cătarea; viţeaua era însă viţeaua lui Păcală, iar Păcală îşi căuta de treabă, n-avea vreme s-o mai păzească şi să nu rupă câteodată şi din holdele oamenilor.
Ajungînd junincă, viţeaua lui Păcală se făcu stăpână pe întregul hotar. Umbla şi ea cum umblase şi stăpânul ei mai înainte de a se fi astâmpărat, şi unde n-o căutai, acolo dădeai de ea, mai prin lanul de grâu, mai prin porumbişte, mai ştie bunul Dumnezeu pe unde.
Iară Păcală li se plângea oamenilor că prea i s-a făcut răzleaţă juninca şi că are treabă şi nu poate umbla după ea.
Nu-i vorbă, oamenii s-ar fi plîns şi ei, dar nu mai aveau cui să i se plîngă când Păcală îi lua pe dinainte şi li se plângea de te prindea mila de el.
Când văzură dar că juninca lui Păcală în curînd are să fie vacă, oamenii se puseră pe gânduri. Ştiau ei cum au să urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parcă cele şapte viţeluşe cum se fac viţele, juninci, cum ajung în cele din urmă vaci şi ele, şi cum le vinde Păcală şi pe ele şi se întoarce de la tîrg cu o spuză de viţeluşe, toate flămînde, toate pornite din fire să se facă viţele, juninci şi vaci în cele din urmă.
— Măi! strigară ei, ăsta ne mănâncă şi urechile din cap cu viţeluşa lui, ne seacă, ne face întregul hotar bătătură.
Dar ce putea să-i facă lui Păcală? El nu era de vină şi avea treabă, nu putea să-şi piardă vara umblând după coada junincei.
Se sfătuiră dar între dânşii şi iar se sfătuiră, se tot sfătuiră, pînă ce ajunseră a se dumiri că toată carnea pe care a pus-o viţeluşa ca să se facă viţea şi din viţea juninca e carne adunată din nutreţul de pe hotarul lor, adică după toată dreptatea, carne din carnea care ar fi fost să fie a lor şi numai pielea e a lui Păcală, fiindcă piele avuse juninca şi cînd venise ca viţeluşa în sat.
Dumiriţi odată astfel, tăiară juninca, îi luară carnea şi o mâncară, iar pielea o aruncară peste gard în curtea lui Păcală.
Nu-i vorbă, a fost cam scurtă socoteala aceasta, dar în satul lui Păcală multe se întâmplă.
Păcală, de! ce să facă! . ..
Dacă ar fi voit, ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el însă nu voia. Avea tragere de inimă pentru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul lui nu putea el să-i încurce, cum ar fi încurcat bunăoară pe oamenii din satul lui Tândală.
Întinse dar pielea să se usuce, iar după ce se uscă, o lua în vârf de băţ şi plecă cu ea la târg, ca s-o vîndă.
Aşa ajunse Păcală iar pe drumuri.
Se duse şi tot se duse mereu, de dimineaţă până la prinz şi de la prînz până seara. Cînd era pe înserate, el se opri într-un sat de la marginea drumului şi se uită împrejurul său, ca să-şi găsească vreo casă la care să mâie, vreo văduvă ori vreo femeie al cărei bărbat nu-i acasă.
Nu poate, că — Doamne fereşte! — ce, dar Păcală, ca om umblat prin lume, ştia că sunt fricoase femeile, li se urăşte aşa singure, şi sunt bucuroase de oaspeţi, numai ca să ştie că e peste noapte picior de om la casa lor.
Şi găsi Păcală chiar mai la marginea satului o femeie, al căreia bărbat se dusese la pădure să aducă lemne. Nu-i vorbă, muierea îi spunea mereu că teacă, că pungă, că nu-i este bărbatul acasă, că ce va zice lumea; Păcală ţinea şi el să rămână aşa într-un unghi al casei, într-un şopron, în pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N-avea biata muiere încotro, trebui să-1 primească, dar îi spuse să se culce şi să doarmă, c-o fi ostenit de drum, sărmanul de el!
„Ce-o să mai fie şi asta?!" grăi Păcală.
El ştia că muierile sunt şi vorbăreţe, şi doritoare de a le şti toate câte sunt în cer şi pe pământ, iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic, nici nu-1 întreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce mai ştie... Aici trebuia dar să fie ceva la mijloc, şi Păcală, în loc de a adormi, trăgea când cu ochiul drept, cînd cu cel stîng, ca să vadă cele ce se petrec în casă şi împrejurul casei.
Nici nu se însera bine, şi muierea începu să fiarbă, să frigă, să coacă, să gătească fel de fel de mâncări, şi plăcinte, şi un purcel fript, şi o coastă opărită cu varză călită. Şi apoi rachiuri, şi apoi vinuri. Ospăţ, nu alta!
N-ar fi fost Păcală om păţit dacă n-ar fi ştiut că toate aceste nu pentru bărbatul ei le făcea muierea cea harnică, fiindcă mai era şi ea gătită ca de nuntă.
Nici nu le făcea pentru bărbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-i aştepta nevasta cum îşi aşteaptă fetele mari peţitorii, ieşind mereu în uşă şi în portiţă, ca să vadă dacă vine, dacă nu mai vine, dacă întîrzie, dacă soseşte.
Nu era cumva să creadă cineva, că Doamne fereşte ce!
Nu! ci fiindcă vornicul era cel mai de frunte om din sat şi nu putea să-1 primească la casa ei ca pe orişicine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putuse să vie, ci le făcea cinstea acum, mai pe seară.
Alt nimic nu era la mijloc. Doamne fereşte!
Era gata nevasta cu toate: purcelul era frumos şi rumen de-ţi pocnea şoricul în dinţi, costiţele erau opărite, varza era călită, plăcintele abureau, rachiul era aşezat pe masă, vinul stetea în apă rece, nu mai lipsea decât dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, cînd deodată — să te miri, nu alta! -— se întoarse bărbatul. I se frânsese, sărmanul de el, o osie în drum, şi nu-i rămăsese decât să se întoarcă, să pună altă osie la car şi să plece mâine din nou la pădure.
Muierea bună şi credincioasă îşi cunoaşte bărbatul după mers, din tuşite şi strănuturi, ba chiar şi din pocnetul biciului, iar nevasta la care îşi luase Păcală conac era şi ea muiere bună şi credincioasă. Ea îşi cunoscu bărbatul din scârţâitul roatelor de la car, iar scârţâitul roatelor se auzea de departe, destul de departe pentru ca o muiere harnică precum era dînsa să-şi rînduiască treburile.
Ea luă purcelul cel frumos şi rumen şi—1 ascunse iute-iute după cuptor, luă plăcinta şi o puse iute-iute pe cuptor, luă costiţele cu varză călită şi le vârî în cuptor, mai vârî tot iute-iute şi rachiul sub perina de la căpătîiul patului, iar vinul sub pat, şi pe când carul cu boii intra În curte, toate erau în cea mai bună rânduială.
Nu poate că Doamne fereşte ce! ... dar de! tot era mai bine să nu afle bărbatul.
Văzîndu-se acasă, bărbatul, ca tot omul păgubaş, începu să se plîngă; nevasta, ca toată muierea bună şi credincioasă, îl mângâia cu vorbe bune, iar Păcală, ca tot omul cumsecade, ieşi şi el din unghiul lui, ca să-i spună stăpînului de casă că e şi el aici, să-i ceară iertare că a îndrăznit şi să-1 mai roage şi pe el de conac.
—Fă muiere, grăi bărbatul după ce se mai încălzi în cuibul lui, mie mi-e foame; n-ai tu ceva de mîncare?
De! ce să-i faci? omul flămînzeşte la drum. Nu-i vorbă, mai era în traistă merindea pe care o luase la drum; dar acasă la el omul nu mănîncă bucuros merindea cu care se întoarce din drum.
—Vai săraca de mine! răspunse nevasta, dar de unde să am? Eram să te aştept pe mâne. O să-ţi fac însă o mămăliguţă bună, ca s-o mănânci cu o zămuţă de usturoi.
—Mămăliguţă să fie! grăi bărbatul.
Cînd e flămînd, omul se bucură şi de mămăligă.
Om umblat prin lume, Păcală ştia că o să-1 poftească şi pe el la cină, ca să mai steie de vorbă, şi nici că-i părea rău lui Păcală, fiindcă tot drumeţ era şi el, tot flămînd — ca orişice om sosit din drum.
Şi cum stăteau de vorbă în vreme ce nevasta gătea mămăliguţă, Păcală, care nu era cap sec, se gândea mereu cum să facă el ca să nu mănânce mămăligă, ci purcel fript, frumos şi rumen de-ţi pocneşte şoricul în dinţi, costiţe cu varză călită şi plăcinte de cele bune; cum ar face ca să bea o gură de rachiu şi să guste măcar o dată din vinul cel vechi.
El se încruntă o dată şi trase aşa cam pe furiş cu băţul în piele.
Şi lasă pe Păcală, că nu e nici el de ieri, de alaltăieri! Simţise odată mirosul, şi grija lui mai departe ...
Ca om drumeţ, îşi ţinea băţul la îndemână, iar pielea cea de junincă, marfa lui, toată averea lui, îi era la picioare.
Bărbatul se cam mira că ce va fi avînd cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui era băţul, a lui era pielea: treaba lui era ce făcea cu ele.
Peste câtva timp Păcală iar trase una cu băţul, ba mai se şi răsti la piele:
—Ţine-ţi gura, sluto! Bărbatul iar tăcu.
Păcală dete a treia oară, şi acum se răsti şi mai rău.
—Ce ai cu pielea aceea? întrebă omul nostru.
Păcală mai dete din umăr, mai se codi, mai se ruga de iertare că nu poate să spună.
—Apoi, grăi el cam cu anevoie în cele din urmă, — piele-ar fi de piele, dar, aşa cum o vezi, nu e piele, ci prooroc, care ştie toate cele neştiute şi vrea mereu să spună lucruri de nespus.
—Şi ce vrea să spună? întrebă mirat bărbatul.
—Uite! grăi Păcală, şi puse urechea la piele. Mare minune! Zice să cauţi la căpătâiul patului, c-o să găseşti rachiu.
Bărbatul căută şi găsi.
—Mare minune! Cine l-o fi pus oare?
—E taină! ... răspunse Păcală, asta nu se poate şti.
—Şi ce mai zice proorocul?
—Să cauţi după cuptor, că vei găsi un purcel fript, zise Păcală, după ce puse iar urechea la piele.
—Auzi dumneata lucru ciudat! Ce mai zice proorocul?
- Caută sub pat, că găseşti vinul.
Astfel înainte — până ce nu ieşiră la iveală costiţele şi plăcintele, încât numai de-un drag să te uiţi la masa încărcată şi să te aşezi la ea.
Se mira bărbatul, se mira mai vârtos nevasta, s-ar fi mirat satul întreg, dacă ar fi fost de faţă; numai Păcală nu se mira, fiindcă el îşi cunoştea marfa şi ştia de ce e bună.
—Apoi de! zicea el mereu, ăsta-i prooroc, nu fleac, şi-ţi scoate şi cârtiţa din fundul pămîntului!
Va fi fost ori nu aşa, destul că Păcală s-a săturat ca un paşă turcesc, încât abia-1 mai ţineau curelele.
—Bună treabă proorocu ăsta! grăi bărbatul nevestei după ce se sătură şi el. Nu cumva ţi-e de vînzare?
—Doamne fereşte! răspunse Păcală. Cum aş putea eu să vând un lucru ca acesta? Se poate?!
—Dar dacă ţi-aş da un preţ bun?
—Auzi vorbă! preţ bun? Un prooroc ca ăsta e lucru nepreţuit.
Doritor cum era de a se hrăni bine şi de a şti totdeauna cele ce se petrec în casa lui, omul nostru îl apucă pe Păcală la târg. Îi dete la început o pungă de galbeni, apoi două, apoi trei, şi aşa mereu înainte, pînă la şapte pungi, bani frumoşi chiar şi pentru un om mai bogat decît Păcală.
—Fiindcă văd şi văd că ţii cu orice preţ să cumperi proorocul, grăi Păcală muiat, o să-ţi fac după dorinţă, dar nu pentru bani, ci fiindcă m-ai primit la casă, m-ai poftit la masă şi mi-ai zis vorbă bună. Noroc să ai de ea!
Aşa grăi Păcală, şi—i dete pielea cea de junincă, pentru ca să ieie cele şapte pungi de galbeni — mulţi bani chiar şi pentru un om mai bogat decît Păcală.
Şi nu era pe lumea aceasta om mai fericit decît bărbatul nevestei, fiindcă putea de aici înainte să ştie toate cele ce se petrec în casa lui şi să se mai şi hrăinească bine.
Iar Păcală, după ce-şi vându pielea şi puse bine banii, se culcă să doarmă, că avea drum lung până acasă în satul lui.
Ziua următoare îşi lua Păcală rămas bun şi plecă iar acasă.
Şi cum mergea pe drum şi cum se simţea aşa încărcat de bani, cum nu mai fusese niciodată în viaţa lui, îşi puse tare şi cu adevărat de gând că de aici înainte nu mai mişcă nici la dreapta, nici la stânga, ci merge drept înainte, nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din partea altora — nu! nu! nu! — ci se face om ca toţi oamenii care vreau să aibă obrazul curat, se astâmpără, se pune în rînd cu fruntea satului.
Numai dacă n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnică!
Ea, sărmana, nu mai avea astâmpăr, şi parcă i se surpa casa în cap cînd se gîndea că proorocul a rămas în paza ei. Nu poate că, Doamne fereşte ce! dar muierile sunt fricoase şi nu prea se simt bine când se află aproape de nişte lucruri cum era pielea lui Păcală.
Ea făcu dar ce făcu, şi-şi trimise bărbatul iar la pădure, apoi după ce rămase ea singură, puse ca muiere harnică ce era, furca în brîu şi porni în urma lui Păcală şi grăbi şi alergă, ca să-1 ajungă şi să-1 întrebe, ce are să facă şi cum să dreagă, ca să facă din piele, piele ca toate pieile şi să-i ieie darul proorociei?
Păcală, de! ce să facă el?! De pagubă se fereşte omul, dar de câştig niciodată: mai luă şi de la femeie şapte pungi şi îi spuse că n-are decât să opărească pielea cu apă de izvor strecurată prin o sită deasă, şi-şi urma calea ca şi când nimic nu i s-ar fi întîmplat.
—Acum zău că mă fac om aşezat, încât o să ajung chiar vornic în satul meu! grăi el după ce sosi acasă.
Se şi făcu.
Îşi zidi, Doamne, o casă frumoasă de nu mai era în tot satul casă ca a lui, — colea, cu pridvor aşezat pe stâlpi şi cu cerdac mare, — îşi cumpără pământuri, car cu patru boi, cal de călărit, vacă ou lapte, oi de prăsilă; în sfîrşit, toate câte se cuvin la casa unui om cu dare de mînă, toate erau în casa lui Păcală.
Şi nu era In sat om mai aşezat decît Păcală.
Numai oamenii din satul lui dacă n-ar fi fost tocmai aşa de proşti cum erau!
Văzînd cum zideşte Păcală, cum cumpără, iar cumpără şi tot cumpără, cum dă mereu fără ca să ieie, vecinele începură să şoptească între dânsele şi sătenii deteră cu socoteală că va fi având mulţi bani Păcală şi că banii aceştia îi va fi găsit undeva, îi va fi căpătat ori îi va fi luat de la cineva. Destul că voiau să ştie de unde are Păcală banii.
— Măi Păcală — îl întreba dar unul dintre oameni — dar tu de unde ai atâta spurcăciune de ban, de tot dai şi nu mai sfârşeşti?
Păcală şedea în cerdacul casei cu pipa în gură şi privea la carul cel cu patru boi care intra în curtea cea largă şi plină.
—De unde am atâta ban? răspunse el. De unde, păcatele mele, aş putea să am dacă nu din preţul moşiei pe care am vîndut-o?
—Ce moşie, măi Păcală, că tu n-ai avut moşie?!
—Apoi vorbă? Dar pielea junincei a cui a fost, măi?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toată averea: am vândut-o şi am luat bani ca să-mi fac altă avere în locul ei.
—Atâţia bani pentru o piele de junincă?
—Măi, dar greu mai eşti la cap! grăi acum Păcală, care ţinea să nu mai umble cu minciuna. Nu înţelegi tu că juninca aceea era junincă de prăsilă? Dacă o mai ţineam, făta, şi viţelul creştea, şi el se făcea vacă, şi aveam două vaci, şi două vaci fătau doi viţei, şi se făceau patru vaci, iar din patru vaci se fac opt, din opt şasesprezece şi cu timpul o întreagă cireada de vite. Aşa se face socoteala cînd mergi la tîrg şi ştii cum să-ţi vinzi marfa. O avere întreagă nu se vinde numai iac-aşa!
Omul dete din cap şi deteră din cap şi se puseră pe gânduri toţi oamenii din satul lui Păcală.
Aveau şi ei viţele de prăsilă. De ce adecă numai Păcală să-şi vândă pielea cu preţ? De ce să fie ei mai proşti decît dânsul? De ce să deie ei o avere întreagă pentru un preţ de nimic?
Se puseră dar degrab', îşi tăiară cu toţii junincile de prăsilă, mâncară cât putură din carnea lor, iar pieile le duseră la tîrg, să le vândă şi ei cum a vândut Păcală pe a lui.
Numai că nu se nimereşte totdeauna şi nu ştiu toţi oamenii să-şi vîndă marfa ca Păcală.
Degeaba spuneau ei că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci nimeni nu voia să le deie preţul la care râvneau, şi s-au întors ca vai de ei acasă.
Vai de ei! dar vai şi de Păcală!
Când se văzură şi cu paguba, şi cu batjocura, oamenii se adunară iarăşi, se sfătuiră şi tot se sfătuiră între dînşii, că ce să facă şi ce să dreagă ca să scape de Păcală, fiindcă nu mai rămânea nici o îndoială că-i va prăpădi pe toţi dacă va mai rămâne cu zile.
—O să-şi deie foc la casă, ca să ne dăm şi noi la ale noastre, grăi unul dintre cei mai prevăzători.
—O să-şi frângă vreun picior, ca să ne frângem şi noi pe ale noastre, grăi altul.
—O să sară în fântână, ca să sărim cu toţii după el! strigau cu toţii.
Nu mai rămînea nici o îndoială că trebuiau să scape de el dacă nu voiau să piară cu toţii ca vai de ei.
Dar cum să scape? Asta era vorba. Să-i taie boii, şi vaca, şi oile, şi calul de călărit, să-i deie foc la casă şi să-1 gonească din sat. Asta s-ar fi putut. Dar cine putea să ştie dacă nu se va mai întoarce? Trebuia să-i stingă lumina vieţii: numai aşa erau scăpaţi, cu adevărat scăpaţi de el.
Luară dar hotărîrea să-1 omoare pe Păcală; fiind, însă, că nu voiau să facă nici vărsare de sânge, nici moarte de om chiar cu mîna lor, se sfătuiră din nou între dânşii şi după mult sfat au chibzuit să-1 arunce în Dunăre, unde va fi apa mai adâncă, pentru ca nici neam din neamul lui să nu mai poată ieşi la lumina zilei.
Şi dacă tot ar scăpa Păcală chiar şi din fundul Dunării? Asta era! Şi dacă tot ar scăpa!? Ce era atunci?! Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuia să facă ce vor face cu Păcală ca să nu poată scăpa, dar de loc să nu poată scăpa.
Se puseră dar din nou şi se sfătuiră, şi după multă sfătuire mai chibzuiră să-1 bage pe Păcală într-un sac, să strîngă bine gura sacului şi să lege sacul cu Păcală cu tot de o piatră de moară pentru ca piatra de moară, rotundă cum este, să meargă de-a dura până în fundul Dunării şi să ducă şi sacul cu Păcală.
Înţelegându-se astfel, ei, toţi oamenii din satul lui Păcală, cu mic, cu mare, cum erau, luară sacul, luară sfoara pentru gura sacului, luară funia, ca să lege sacul de piatră, luară cea mai mare din pietrele de moară pe care le putură găsi cale de trei zile de jur împrejur şi porniră cu mic, cu mare, cum erau asupra casei lui Păcală, ca să-1 ia, să-1 ridice, să-1 ducă şi să nu se oprească cu el decît în fundul Dunării.
Păcală şedea cu pipa în gură în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă şi plină, — şedea Păcală cu pipa în gură şi se uita, — cînd se pomini cu satul întreg, cu mic şi mare, de nu-i mai încăpea curtea cea largă a lui.
Ce să facă, sărmanul de el, ce să facă?!
Nu-i rămînea decît să se dea prins şi legat, dacă n-a putut să rămînă pe unde fusese mai înainte, ci 1-a pus păcatul să se întoarcă în satul lui, să se facă om aşezat şi să nu mai umble cu minciuna. Dar o viaţă are omul şi o moarte.
— Mi-a fost, se vede, rânduit — grăi Păcală — să mor în satul meu ca om de treabă. *
Căci mai de treabă de cum era nu se putea face Păcală; asta o simţea şi el.
Îi părea cu toate acestea cam rău că trebuia să moară tocmai acum, când avea şi el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă, şi ar fi voit Păcală să scape dacă se poate fără minciună, căci era hotărât odată să nu umble cu minciuni; dar nu se putea, fiindcă oamenii erau neînduraţi şi vicleni.
Se lăsa dar Păcală, se lăsa, fiindcă n-avea încotro, să-1 vâre ca pe un motan în sac, să-1 ia pe sus şi să-1 ducă la pierzare. El în frunte, piatra de moară după el, fruntea satului în urmă şi satul întreg, cu mic, cu mare, mai în coadă, ieşiră din curtea cea largă, trecură prin sat şi o luară peste câmpul nisipos drept spre Dunărea cea mare şi adîncă.
-Staţi, măi! strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală.
Se opriră în loc cu toţii, cu mic, cu mare, cum erau.
—Am uitat un lucru, grăi omul cel cu socoteală.
—Ce am uitat? întrebară ceilalţi.
—Prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.
—Aşa-i — ziseră oamenii din satul lui Păcală — am uitat prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.
Îl aveau acum pe Păcală: cum puteau ei să-1 arunce fără ca să ştie unde-l aruncă?
Se întoarseră dar iar în sat, căutară cea mai lungă dintre toate prăjinile şi numai apoi îl duseră pe Păcală la Dunăre, — prăjina în frunte, sacul cu Păcală, piatra de moară, fruntea satului şi apoi satul întreg, cu mic, cu mare, cum erau.
—Staţi, măi! striga iar omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toţii.
—Să-1 legăm de piatra de moară, ca să nu fugă, în vreme ce noi căutăm cu prăjina fundul Dunării!
—Să-1 legăm — strigară cu toţii — ca să nu fugă!
Îl legară dar pe Păcală de piatra cea mare, apoi plecară ca să caute cu prăjina, unde e mai afundă Dunărea, ca acolo să-1 arunce.
Cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală luă el însuşi prăjina, dete o dată cu ea în valuri, o izbi cât nu mai putu în jos, dar nu atinse cu ea fundul.
—Aici, zise el, Dunărea nu are fund, trebuie să căutăm alt loc.
—Aşa e, strigară cu toţii, trebuie să căutăm alt loc, unde are Dunărea fund.
Nici că se putea altfel. Vorba era ca piatra de moară să meargă de-a dura şi să se oprească tocmai în fundul Dunării: unde se oprea piatra dacă Dunărea nu avea fund?
Porniră dar cu toţii ca să caute fundul Dunării, pentru ca nu cumva să-1 arunce la loc nepotrivit şi să-1 scape acum, după ce îl aveau prins şi legat.
Ei trebuiau să ştie unde are să se oprească piatra cu sacul şi cu Păcală cel din sac.
Iar Păcală, vai de capul lui, rămase în sac, legat de piatra cea de moară, cea mai mare pe care oamenii din satul lui o putuseră găsi cale de trei zile de jur împrejur.
—Staţi! strigă omul cel cu socoteală.
Iar se opriră cu toţii. Ce era la mijloc? Ca oameni chibzuiţi, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă şi să cerceteze bine mai înainte de a-l arunca pe Păcală în Dunăre. Unde să-1 arunce? Mai la deal, de unde vine apa, ori mai la vale, unde se duce? Unii dedeau cu socoteală că mai la deal e mai multă apă, fiindcă de aoolo vine apa şi n-ar veni aacă n-ar fi destulă. Alţii însă erau de părere că la vale e mai multă, fiindcă acolo se strânge apa, oare vine de la deal, şi dacă l-ar arunca mai la deal, cum vine apa şi tot vine, se scurge şi tot se scurge, s-ar pomeni că Păcală rămâne pe uscat, iese din sac şi vai de capul lor!
Se adunară dar cu toţii de se sfătuiră ca nu cumva să facă vreo prostie şi, după multă sfătuire, se înţeleseră să caute locul cât mai devale, pentru ca toată apa să se strîngă în capul lui Păcală. Pe cînd oamenii din satul lui Păcală umblau să caute fundul Dunării cu prăjina cea lungă, iată că vine un jelepar de vite, care ducea o cireada de o mie de boi la tîrg, şi cum mergea jeleparul de-a lungul malului, dă de sacul cu Păcală şi se miră, cum s-ar mira tot omul când ar vedea în calea 'lui asemenea lucru.
—Dar tu, măi, întreba jeleparul, cum ai intrat în sac şi ce cauţi în el?
—N-am intrat, răspunse Păcală, ci m-au vîrît alţii în el.
—Şi de ce te-au vîrît?
—Ca să mă arunce în Dunăre.
—Şi de ce să te arunce?
—Iacă — păcatele mele! — răspunse Păcală, fiindcă vreau să mă facă vornic şi eu nu vreau să primesc...
—Şi de ce nu vrei, măi?
—Apoi de! zise Păcală. Fiindcă nu e satul de a-i fi vornic.
—Şi de ce nu e?
—Fiindcă are neveste multe, şi bărbaţii pleacă cu toţii la lucru, de nu se mai întorc cu săptămânile, şi vornicul rămîne el singur cu nevestele.
—Şi de ce nu vrei tu să rămîi cu nevestele?
—Fiindcă sunt multe şi toate tinere şi sprintene ca furnicile şi nu pot să le stăpînesc.
Când auzi asemenea vorbe, jeleparul se mira prea mult, fiindcă el bucuros ar fi fost vornic într-un sat ca satul lui Păcală.
—Măi, dar prost mai eşti tu, măi! grăi el. Un om mai cuminte ar primi cu amândouă mînile.
—Un om mai cuminte e mai cuminte şi poate când nu poate prostul, îi răspunse Păcală. Haid'! dacă te simţi destoinic, intră în sac şi, când vei vedea că voiesc să te arunce în Dunăre, spune-le că primeşti să le fii vornic.
—Şi ei mă vor primi oare pe mine?
—Mai ales! îi răspunse Păcală. Cu amîndouă mîinile! Atât îi trebui jeleparului, care nu se temea de nevestele dinsatul lui Păcală. El dezlegă dar sacul, ca să iasă Păcală, apoi se vârî el însuşi în sac. Păcală răsuflă o dată uşor de tot, strânse gura sacului, o legă bine, apoi p-aci îi fu drumul, nici că se mai opri decât la cireada cea de boi, pe care o mână acasă la el, în curtea cea largă, care putea să-i încapă pe toţi.
Iară jeleparul din sac râdea în el când se gândea cum are să-i înşele pe proştii din satul lui Păcală, care nu ştiau, bieţii de ei, că nu mai e tot un prost ca dânşii în sac.
Râdea însă mai ales când simţea că ei îl ridică pe «us, ca să-1 ducă să-1 arunce în Dunăre la locul pe care-l găsiseră mai bine înfundat. Numai atunci când simţi că-i dau avînt ca să-1 arunce abia atunci el striga tare cât putu:
—Staţi, măi!
Toţi se opriră, cuprinşi de spaimă şi de mirare, fiindcă înţelegeau şi ei că glasul care răsuna din sac nu era glasul lui Păcală.
—Lăsaţi-mă, grăi jeleparul, că primesc să vă fiu vornic.
—Auzi vorbă! strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală, care era chiar el vornic în sat, îşi preface glasul ca să nu-1 mai cunoaştem, voieşte să ne mai fie şi vornic, ba te pomeneşti c-o să ne spună că el nu e Păcală!
—Apoi că nici nu sunt! răspunse jeleparul.
Când auziră vorba aceasta, oamenii se supărară, mare minune oum se supărară, fiindcă îl văzuseră ei înşişi cu ochii lor când îl vârâseră în sac şi ei înşişi, cu mînile lor legaseră gura sacului, şi, supăraţi cum erau, năvăliră cu toţii asupra lui, îl ridicară cu piatră cu tot şi — una! două! trei! bâlbâdâc! — îl aruncară în Dunăre, ca nici neam din neamul lui să nu mai poată ieşi la lumină. Şi, Doamne! cât se simţeau de uşuraţi cînd văzură că merge drept spre fundul Dunării, că nu mai iese la iveală şi că apa curge mereu de la deal la vale şi se îngrămădeşte asupra lui.
Iară Păcală şedea în cerdacul casei şi se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă şi plină de vite frumoase.
—Staţi, măi! striga omul cu socoteală. Staţi! striga încă o dată.
—Ho, staţi strigară toţi oamenii din satul lui Păcală când le văzură ochii ceea ce mintea nu putea să le înţeleagă, şi se opriră cu toţii şi rămaseră încremeniţi în loc.
—Dar tu, măi, cum ai ajuns aici? întrebă vornicul satului.
—Aşa-i, ziseră cu toţii, cum ai ajuns tu aici?
—Mare lucru?! răspunse Păcală. Cum să fi ajuns, dacă nu tot cum aţi ajuns şi voi, venind de acolo pînă aici?! . ..
—Dar tu eşti mort, măi! te-am aruncat în Dunăre!
—Aş! grăi Păcală. Apa Dunării e rece şi te face mai sprinten de cum ai fost.
—Mare minune! strigară oamenii. Cu ăsta nu e chip s-o scoţi la capăt! îl arunci legat de o piatră de moară în Dunăre, şi se întoarce mai degrabă decît tine acasă! . ..
—Dar vitele cele multe şi frumoase de unde le ai? întrebară ei.
—De unde să le am, răspunse Păcală, dacă nu de acolo unde m-aţi lăsat voi?
—Dar cine ţi Ie-a dat?
—Cine să mi le dea? Le-am luat eu: ia omul cât poate, şi ce nu poate lua mai lasă şi pentru alţii.
Atât le trebui oamenilor din satul lui Păcală! Aşa cum erau adunaţi la casa lui Păcală, plecară cu toţii înapoi la Dunăre şi nu mai steteră la sfat, ci se aruncară ca broaştele — bâlbâdâc, bâldâbâc! — care mai de care mai iute în valuri, ca să ia fiecare cât poate, iar nevestele lor rămaseră pe ţărmure, aşteptându-şi fiecare bărbatul cu turma de vite.
Era, se înţelege, şi popa între dînşii, şi fiindcă popii sunt mai lacomi decât alţi oameni, el se repezi mai tare decît ceilalţi şi sări unde era mai afundă apa, dai potcapiul tot îi rămase pe deasupra. Preoteasa, care stetea pe ţărmure, lacomă şi ea, văzînd potcapiul, credea că n-are popa destulă virtute ca să se cufunde şi că vor lua alţii toate vitele mai înainte de a fi ajuns şi el la fund.
—Mai la fund, părinte! striga dar, mai la fund! că acolo sunt cele coarneşe!
A şi intrat popa cât de afund, dar nici nu s-a mai întors nici el, cum nu s-au mai întors nici ceilalţi.
Aşa a rămas păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul lui, fiindcă, de! era numai el singur cu nevestele.
Cine o ştie mai departe, mai departe are s-o spună.
jelepar = văcar, păzitor de vite

– Așteptăm să vină Păcală de-acasă cu păcălitorul, să ne păcălească. Mi-a spus că vine degrabă cu trăsura, și nu mai vine.

Atunci omul spune boierului:

– D-apoi, cucoane, nu-i destulă păcăleală asta, că s-a dus cu trăsură și cu cai cu tot?

Și așa rămase boierul păcălit și fără trăsură.

CERC DE LECTURĂ-ProLectura

BINE AŢI VENIT !

duminică, 16 iunie 2013

IOAN SLAVICI

Ioan Slavici

SCORMON

GURA SATULUI

Ioan Slavici

I

POPA TANDA

Ioan Slavici

Păcală în satul lui

Ioan Slavici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu