Alexandru Mitru

Alexandru Mitru

Banul muncit

Trăia odată un om tare harnic, pe nume Petcu. Avea Petcu şi un fecior, care se numea Iliuţă. Cât era ziua de mare, Iliuţă nu ştia altceva să facă decât să doarmă. Într-o zi, Petcu l-a chemat pe Iliuţă şi i-a zis:
—De mâine să mergi la lucru şi să nu te intorci până nu ai să câştigi un galben.
A plecat Iliuţă. S-a făcut că munceşte un timp. Apoi i-a cerut mamei sale un galben.
—Iată, tată, banul muncit!
Părintele a luat banul şi l-a aruncat in foc spunând:
—Acesta nu e ban câştigat de tine!
A plecat Iliuţă. Era trist că işi necăjise părinţii. S-a apucat de muncă. Pe la sfârşitul lunii se intoarce acasă.
—Te uită, tată! zice Iliuţă, şi ii intinde un galben cu zimţii noi. Tata il cântăreşte in palmă şi il azvârle in foc.
—Nu, tată, incepu să strige Iliuţă, nu-l arunca! E galben muncit!
Se repede cu mâinile in flăcări, se frige, dar scoate galbenul. Se luminează faţa tatălui.
— Vezi, Iliuţă?Aşa e banul muncit. Il preţuieşti cu adevărat!

Pacală si Tândală

Alexandru Mitru

Păcala şi Tândală au mers împreună prin lume o bună bucată de timp. Şi, iacătă, într-o noapte, după ce străbătuseră un drum plin de hârtoape, pe când erau sfârşiţi de oboseală, au ajuns într-un sat. În sat, oamenii se culcaseră. Nici o luminiţă nu mai sclipea pe la ferestre.
- Am ajuns prea târziu! s-a oprit locului Păcală.
- Ca să mai supărăm pe cineva la ceasul acesta ar însemna să ne facem un mare păcat, şi-a dat cu părerea Tândală.
- Mai bine ştii ce mă gândesc? Să dormim în biserică.
- Aşa e. Bine zici. Tot nu e nimeni acolo, acum, în miezul nopţii.
- Ne odihnim pe cinste, pe una din rogojinile din biserică.
- Şi, dis-de-dimineaţă, pornim mai departe.
- Dar unde-o fi biserica?
- Uite-o pe culmea dealului. Chiar lângă cimitir...
- Să nu-i trezim pe morţi!
- Să nu-i trezim pe oameni, c-or fi trudiţi de muncă. Şi urcară ei, amândoi, ca nişte umbre, pe deal. Ajung la cimitir. Străbat pe o potecă, printre morminte, dar când să păşească în biserică, răsună o voce groasă:
- Să împărţim sacul cu galbeni în zece ! Vocea venea, neîndoios, dinăuntru.
- Dec, tu ce zici, Păcală, ce-o fi ? şuşoteşte, mirat, Tândală.
- Zic că se petrece aici un lucru foarte ciudat.
- Să ne dăm mai aproape şi s-ascultăm temeinic. S-apropie ei, uşor, şi în lumina ferită sub obroc a unei făclii, prin crăpătura uşii, zăresc mai mulţi bărbaţi. Unul din ei rostea:
- De ce să-mpărţim galbenii-n zece, când noi toţi suntem nouă?
- Suntem nouă, e drept, glasuia iar acela care avea vocea groasă, însa cum este îndeobşte legea la noi, tâlharii, căpitanului bandei i se cuvin nu una, ci două părţi din pradă !
- I-o bandă de tâlhari ! mai şopteşte Păcală. Au săvârşit un jaf şi-şi împart galbenii. Numai că socoteala de-acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg...
Şi îl învăţă, îndată, pe Tândală ce trebuie să facă. Şi fiindcă în tindă, sub masă, se aflau niste giulgiuri, îşi iau de-acolo două şi se învelesc cu ele.
Pe urmă, Tândală, cu glasul înfundat, începe să rostească:
- De ce ieşirăţi, mai, voi, mortii, din morminte?
- Păi cum să nu iesim ? îi răspunse Păcală, la fel de infundat, că noi, cât am trăit, am fost lipsiţi de bunătaţile lumii. Şi-acu am auzit, ne-a spus un spiriduş, că s-ar găsi în biserică nişte tâlhari stăpâni pe-un sac cu galbeni jefuiţi de la oameni...
- Şi voi ce doriţi ? Câte-un galben ?
- Da, dorim fiecare dintre noi câte-un galben. Şi pe cei nouă hoţi am pofti să-i avem lânga noi în morminte, acoperiţi cu ţărână de vii, ca să se-nveţe minte să nu mai jefuiască pe nimeni.
Tâlharii din biserică, când a început să glăsuiască Tândală, împietriseră. Dar când 1-au auzit şi pe Păcală că ei, cei răposaţi, ar pofti să-i aduca pe hoţi alăturea, în morminte, şi să-i îngroape de vii, au început să ţipe:
- S-a isprăvit cu noi ! Pe unde să fugim ? Şi care mai de care s-au năpustit pe uşa din dosul căreia Tândală, la ieşire, le da cate-un picior în spate, ca să-i ajute să se prăvălească pe povârniş mai lesne...
Când au rămas numai ei singuri, Păcală şi Tândală au intrat în biserică, râzând de se ţineau cu mâinile de pântece.
Năstruşnici răposaţi şi plini de voie bună erau!

Dovleacul si viţa

Alexandru Mitru

I-adevărat că întâmplarea asta s-a petrecut de mult. Viţa de vie se urca pe araci ca şi acuma. Dovleacul se târa pe jos,precum îi este obiceiul.
-Ia dă-te jos de-acolo, se răţoi dovleacul. Mai lasă şi pe altul să se urce pe arac!
-Ce vrei dovleacule? De ce eşti supărat? răspunse viţa de vie.
-Aşa, a spus ţâfnos dovleacul. De ce să stai într-una pe sus, iar eu să-mi port fructul prin praf? Doar pentru că ţăranul n-a vrut să-mi pună şi mie un arac?
-Ţăranul a ştiut ce face, a grăit blând viţa de vie.
S-au tot certat în dimineaţa aceea de primăvară şi nu s-au înţeles.
Mâniat , dovleacul s-a hotărât să urce la fel de sus ca viţa de vie. Şi cum numai la câţiva paşi de acolo se găsea un copac, s-a prins de trunchiul său şi a urcat numai să se vadă sus. A ajuns până în vârful copacului. Îi venea să râdă de viţa de vie care rămase mult mai jos, pe arac.
Tocmai atuncea trecea pe acolo ţăranul:
-Ia uite la dovleacul ăsta unde s-a căţărat? grăi el către vecin.
-Dar să-l vedem când o să-i crească fructul ce o să facă?
La auzul acestor vorbe dovleacul simţi că îl cuprinde frica. Se uită în jos şi îl apucă ameţeala.
-E oare vreo primejdie? se întreba în capul lui cel mare. Ar fi vrut să coboare, dar se temea de râsul viţei.
Şi fructul se cocea şi creştea tot mai mare şi mai greu. Abia se mai ţinea. Ce bine ar fi fost pe pământ. Nu se mai chinuia atât.
-Viţo de vie, ajută-mă să cobor! Am fost un prost... De-o fi să cad prinde-mă tu între frunze ca să nu mă sfarm.
-Te-aş ajuta, dar n-am putere! răspunse viţa privindu-şi strugurii grijulie, să nu-i strivească dovleacul gogoman când o să cadă.
S-a îngreunat dovleacul tot mai mult şi într-o zi s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Dovleacul a căzut. Coaja s-a spart şi sâmburii s-au împrăştiat. Un purcel, care trecea pe-acolo, l-a văzut şi l-a mâncat.
Cine l-a pus pe nătăfleţul de dovleac să fie aşa pizmaş şi fără minte?